Sydney XII - Epilog

Cum am promis, inchei serialul dedicat expeditiei noastre la Sydney cu un scurt epilog, mai putin dragut fata de cat ma asteptam si asta din cauza reactiei mai multor persoane care mi-au reprosat, intr-o oarecare masura, faptul ca poate m-am bucurat ceva mai mult decat era cazul fata de gradul de civilizatie si educatie descoperit acolo.

Entuziasmul nu este dat neaparat de civilizatia descoperita acolo, cum mi s-a mai reprosat, insa trebuie sa ma repet, eu, unul, nu am mai fost decat intr-o scurta vizita in Italia, pana acum, si nu pot sa ma raportez decat la ce stiu, iar Sydney mi s-a parut cu cel putin o clasa peste Italia. Intre Sydney si Bucuresti nu as putea face o comparatie, din respect pentru locuitorii acelui oras.

In Italia am avut deosebita placere de a descoperi orase precum Venetia, Bologna si Padova. Si acolo am gasit un nivel al civilizatiei si al educatiei mai mare decat la Bucuresti, dar, spre deosebire de Sydney, orasele amintite sunt mai mici ca numar de locuitori si nu au, practic, rolul de capital. Desi oficial nu este capitala, Sydney are vreo 4,3 milioane de locuitori si cu atat mai multe sanse de a gasi si “copaci putrezi”.

Entuziasmul excesiv nu este dat nici de activitatile efectuate acolo. Totusi nu am putut intra in arena principala a Complexului Olimpic, am ratat Aussie Stadium si Sydney Cricket Ground, am ratat Luna Park, am ratat cateva muzee si alte cladiri istorice, am omis din planurile noastre o vizita la Studiourile Fox, am ratat ocazia de a urmari un meci international de la fata localului, in conditiile in care Australia – Olanda s-a jucat pe un stadion aflat la vreo trei statii de metrou de noi.

Cea mai parte a entuziasmului porneste de la drumul parcurs, efortul fizic depus si locul punctual in care am ajuns. Cum imi place mie sa spun, intr-un limbaj mai putin profesionist, am cam ajuns pe unde se termina harta fizica a lumii in partea dreapta, daca trecem cu vederea Noua Zeelanda si inca vreo 2-3 insule.

Pe langa faptul ca este tocmai in Australia, Sydney este si aproape cel mai estic oras al tarii. Daca ajungeam doar la Perth, de exemplu, scuteam vreo trei ore de mers cu avionul. Nu era mult, dar era ceva.

Concret, la un prim calcul, expeditia noastra pana la Sydney a insemnat un zbor de 19.176 de kilometri. Sigur, a trebuit sa ocolim prin Londra, ceea ce inseamna cateva ore de mers in plus, dar asta inseamna ca am si facut un efort in plus.

Daca punem la socoteala si intoarcerea, putem spune ca intr-un interval de zece zile am zburat 38.352 de kilometri. Si cum Ecuatorul are o lungime de putin peste 40.000 de kilometri, chiar putem spune ca aproape am inconjurat globul.

Pe langa miile de kilometri zburati, trebuie sa punem la socoteala si schimbarile de fus orar. Bucuresti – Londra – Bangkok – Sydney, patru orase cu patru fusuri orare diferite. In cele din urma am ajuns la Sydney, un oras aflat cu opt ore inaintea Bucurestiului si cu zece ore inaintea Londrei.

Si culmea, am trecut fara mari probleme peste diferenta de fus orar, dovada stand faptul ca am avut zile pline, in majoritate. Imi aduc aminte ca Romania, cand a participat la Cupa Mondiala de rugby, din 2003, din Australia, s-a deplasat la fata locului cu o luna sau doua inainte, tocmai pentru a se adapta la diferenta de fus orar.

Daca la inceput am fost usor sceptic in privinta succesului inregistrat cu aceasta expeditie, acum, la mai bine de doua luni si jumatate de la incheierea ei, pot spune raspicat ca aceasta expeditie a fost un real succes.

Am avut un sponsor extrem de generous, am avut niste gazde calduroase si am avut conditii impecabile, din toate punctele de vedere.

La inceput ma gandeam ca cifra cheltuielilor este mare si ca banii respectivi ne-ar ajuta sa vizitam o buna parte din continentul nostru. Acum ma gandesc ca totusi am ajuns la capatul lumii, unde putini oameni reusesc sa ajunga. Ma gandesc ca am avut parte de o calatorie pe langa care toate celelalte calatorii palesc. Dupa 31 de ore de zbor pana la Sydney, un drum de 10 sau 12 ore pana in SUA pare sa fie floare la ureche, ca sa nu mai spun de un drum de 2-3 ore pana in Franta, Italia, Germania, Spania sau Marea Britanie.

Daca astrele va fac cu ochiul si se aliniaza in asa fel incat sa puteti efectua o astfel de calatorie, cum s-au asezat in cazul nostru, trebuie sa acceptati in secunda imediat urmatoare. Efortul fizic merita, iar luminita de la capatul … lumii este cu adevarat superba.

Si cum Mos Craciunul nostru de toate zilele a avut sacul la fel de plin si anul acesta, desi eu unul sigur nu meritam, ne-a oferit, din tolba sa marinimoasa, doua obiective indraznete pentru 2010: Barcelona si Shanghai. Ramane de vazut in ce masura vom reusi sa intreprindem cele doua expeditii, insa eu unul sunt deja cu gandul la posibilitatea de a urmari pe viu un meci al uneia dintre cele mai bune echipe din lume, FC Barcelona.

LA MULTI ANI TUTUROR !!!

Sydney XI – Am revenit

Ultima parte a expeditiei in Australia a reprezentat-o drumul de peste 30 de ore facut la intoarcere. Am decolat din Sydney cand acolo era miercuri, 14 octombrie, ora 17.30 si am ajuns la Bucuresti, cand in Romania era joi, 15 octombrie, ora 16.30 (la Sydney era deja trecut de miezul noptii si incepuse ziua de vineri).

Instalati cu bine in avionul de Bangkok, am asteptat in liniste decolarea si filmuletul cu instructiuni de salvare in caz de accident. Eram nerabdator sa vad daca cei de la British Airways au bagat filme noi. Daca la dus am vazut Terminator 4 si Marea mahmureala, la intoarcere sigur am vazut 123 Pelham, dar nu mai tin minte daca am vazut si alt film.

Chiar si asa, cu fiecare dintre noi ocupand cate doua locuri si cu mai putine filme de vazut in plan, nu am reusit sa adorm mai deloc, pozitia fiind in continuare una dificila pentru unul care are nevoie de un pat serios pentru a se intinde.

Drumul pana la Bangkok a fost unul lipsit de evenimente importante. Am remarcat insa ca una dintre stewardeze era de dimensiuni considerabile. Am cazut de acord cu Cristina asupra faptului ca exista posibilitatea ca domnisoara sa ma depaseasca la numarul de kilograme, desi cred ca era cu cel putin zece centimetri mai scunda decat mine.

Din acel moment am facut un recensamant al stewarzilor cu care am avut de a face si am ajuns la concluzia ca este posibil ca angajatorii sa fi mers mai degraba pe notiunea de profesionalism, decat pe aspect. Totusi, domnisoara, care ar fi avut succes pe postul de pilier la Rugby Club Grivita, era departe de asteptari pentru un bun profesionist.

De asemenea, pe drumul spre Bangkok nu am putut sa nu remarcam doua batrane care calatoreau impreuna si care pe o distanta de doua randuri s-au mutat in toate variantele posibile si imposibile. Am remarcat si un grup de vreo 3-4 baieti, englezi sau australieni, care au incercat sa profite din plin de zborul lung si au consumat mult alcool.

Atat tinerii bautori, cat si un grup de vreo patru domnisoare care se aflau in primul rand de pe centru au debarcat la Bangkok si nu au mai continuat drumul catre Londra, semn ca destinatia lor era Thailanda, o tara recunoscuta mai ales pentru turismul sexual.

Am ajuns la Bangkok la ora 22.30, ora locala, cand la Sydney era deja joi, 15 octombrie, ora 02.30.

Coborarea s-a efectuat in mare graba si am fost informati, pe diferite cai, ca este foarte posibil ca oprirea sa fie una de scurta durata si ca ar fi bine sa gasim cat mai repede poarta la care ne vom reimbarca. Cei din avion ne recomandau o pauza de o tigara si 2-3 minute de miscare, in timp ce la coborarea din avion, cei de pe aeroport ne inmanau biletele facute rapid la calculator si prin care eram informati despre poarta la care trebuie sa ajungem si ora la care trebuie sa fim acolo pentru reimbarcare. Cert este ca, la un calcul scurt, nu aveam la dispozitie mai mult de 45 de minute pentru a ajunge la poarta respectiva.

Presati de timp si nu numai, am alergat intr-o suflare spre zona de control, de care am trecut fara probleme, si spre punctul de plecare catre Londra.

Totusi, oprirea de 45 de minute s-a transformat, din diferite motive, intr-una de 90 de minute. Astfel ca plecarea spre Londra s-a facut cam pe la miezul noptii. Din pacate nu am vrut sa riscam, mai ales ca pe aeroportul din Bangkok nu se fac foarte multe anunturi audio, astfel ca am ratat o buna ocazie de a cumpara diferite produse cu insemnele locale. Mi-as fi dorit macar niste vederi, insa distanta dintre portile de imbarcare si magazinele duty-free este considerabila.

Pe la miezul noptii, conform fusului orar din Bangkok, am decolat spre Londra. Urma cel mai lung zbor efectiv, un drum de aproximativ 12 ore. Spre bucuria noastra, drumul dintre Bangkok si Londra a fost, de asemenea, lipsit de evenimente majore.

Am remarcat disparitia pustilor si al domnisoarelor, insa am remarcat o usoara crestere a numarului de pasageri, cel putin in zona noastra. Nu lipseau cele doua bunicute care calatoreau impreuna si care au mai efectuat cateva mutari intre ele, acum insa doar pe distanta unui singur rand.

Drumul dintre Bangkok si Londra a fost chiar unul placut, iar acest lucru s-a putut remarca si din faptul ca am ajuns ceva mai devreme la Londra fata de cum eram programati. Trebuia sa ajungem pe Heathrow in jur de ora 6.20, ora locala, ora 12.20 la Bangkok, insa noi am ajuns efectiv deasupra aeroportului in jur de ora 5.51.

Totusi, aventura noastra in aer s-a prelungit cu aproape 25 de minute, fiind anuntati ca avionul nu va putea ateriza pentru ca pe Heathrow nu se aterizeaza inainte de ora 6 dimineata. Astfel, pilotul ne-a oferit un mic tur cu avionul deasupra imprejurimilor si a culcat uriasa aeronava la pamant abia in jur de ora 6.15.

Nici in drumul catre Londra nu am reusit sa adorm si cum, in momentul aterizarii, la Sydney era deja joi, 15 octombrie, ora 16.15, eu ajunsesem la peste 33 de ore fara somn, lucru care avea sa conteze in scurt timp.

Inevitabil, la scurt timp dupa aterizarea pe Heathrow a urmat plimbarea clasica de vreo 20 de minute cu autobuzul pana la terminalul de unde aveam sa luam legatura catre casa.

Ajunsi la terminalul respectiv, aveam sa fim usor surprinsi de noua situatie creata. Daca la plecarea catre Bangkok controlul a fost lejer, la intoarcere, controlul la Londra a fost deosebit de scrupulos.

Un scurt control al actelor a fost urmat de un control aprig al bagajelor. Terminalul respectiv este folosit pentru plecarile in curse continentale sau catre alte orase din Marea Britanie, astfel ca numarul pasagerilor prezenti la imbarcare era unul foarte mare.

Din start am fost trimisi catre mai multe cozi, astfel ca usor usor ne-am pierdut unul de altul precum s-a intamplat si la Sydney. Pe langa sistemul clasic de predare a bagajului de mana si a tutoror obiectelor metalice, de aceasta data am fost pusi sa predam si adidasii, lucru care m-a inspaimantat un pic daca ma gandesc ca incaltarile mele pot fi trecute la capitolul arme chimice.

Pana la urma tot controlul s-a terminat cu bine, desi a existat un moment in care am reusit sa-mi dau cu stangul in dreptul, in stilu-mi caracteristic. Un nene cu alura de rugbist de treisferturi si destul de suparat sau nervos a avut nevoie de patru incercari pentru a-mi explica modul corect in care trebuie sa-mi recuperez cosurile cu obiecte personale, dupa ce acestea au trecut prin aparatele de control.

In sfarsit, trecuti de control, am putut sa ne verificam in liniste ceasurile si am observat ca era abia ora 8 dimineata, la Londra, si mai aveam cam trei ore si jumatate de pierdut prin aeroport pana la 11.30, cand urma sa plecam catre Bucuresti.

Cum era de asteptat, ne-am imprastiat prin magazinele duty-free din aeroport, mai ales ca toti mai aveam ceva lire sterline de cheltuit. Totusi, oboseala se simtea, astfel ca repriza de shopping a fost una destul de rapida. Dupa o scurta plimbare in care am studiat piata, fiecare a sarit pe ce l-a interest.

Eu m-am procopsit cu un mouse-pad cu steagul tarii, un maimutoi dragalas, vederi si niste materiale cu insemnele clubului Manchester United, tricourile sunt foarte scumpe, cam 150-200 de lire sterline, indiferent de numele clubului. Desi eram la Londra, am vazut tricouri cu Arsenal, Chelsea, West Ham United, Liverpool sau Manchester United.

Nu in ultimul rand, din escala de la Londra m-am ales si cu o … pereche de chiloti care au ca imprimeu steagul Marii Britanii. Om fi noi tara mai saraca, da macar eu am posibilitatea sa ma … experimentez pe steagul lor.

Cristina a dat iama in ciocolata, fursecuri si ceai.

Cum cheful de shopping se cam dusese si gandul la Bucuresti era tot mai accentuat, ne-am retras la o cafenea pentru a servi micul dejun si o cafea. Daca-mi aduc bine aminte, cred ca am solicitat un mic dejun clasic englezesc, din care nu lipsea bacon-ul, insa in mod sigur am avut o cafea espresso, lucru care avea sa ma afecteze.

Desi mi s-a spus sa combin cafeaua cu zahar, lapte sau frisca, eu m-am dat viteaz si am crezut ca o pot duce pe picioare, mai ales ca cei care ma cunosc cu adevarat stiu ca am devenit un bautor inrait de cafea, dupa ce am renuntat, in mare masura, la cola.

Totusi, oboseala acumulata, eram nedormit de 37 de ore, si sensibilitatea ficatului, care suportase, deja, atacul a numeroase cafele si pahare de cola consumate in avion, m-au adus in situatia de a … da la boboci.

Din fericire, incidentul nu s-a intamplat in public, pentru ca am reusit sa ajung la o toaleta, dar s-a petrecut cu o oarecare intarziere pentru ca am crezut ca voi reusi sa trec peste situatia neplacuta.

Privind partea plina a paharului, pot sa spun ca atunci am remarcat toaletele extrem de sofisticate de pe aeroportul londonez. Pe langa faptul ca toaletele de pe Heathrow sunt foarte incapatoare, chiar si pentru un personaj de talia mea, sunt dotate si cu ustensilele necesare pentru ca apa sa se traga singura, astfel ca exista un oarecare plus de curatenie.

Zona aleasa pentru a servi micul dejun ne-a permis sa urmarim, in mare masura, traficul de pe aeroport, iar acum pot sa confirm teoria conform careia in orice moment al zilei un avion aterizeaza pe Heathrow sau decoleaza de pe acest aeroport care este, pana la urma, cam cel mai important punct in traficul aerian international.

Desi starea mea de sanatare era in revenire, momentul in care am dat la boboci m-a facut sa am ochii foarte rosii, iar acest aspect m-a speriat, mai ales ca se apropia momentul imbarcarii in avionul de Bucuresti. Chiar ma gandeam ca s-ar putea sa fiu remarcat pentru starea mea si luat la intrebari.

Din fericire, temerile mele nu s-au adeverit si ne-am imbarcat fara probleme in micutul avion care avea sa ne readuca in tara.

Plecati din Londra la 11.30, ora locala, am ajuns la Bucuresti in jur de ora 16.30, trei ore drumul plus doua ore diferenta de fus orar. Drumul a fost fara mari probleme, desi in apropiere de noi se afla un grup de 3-4 baieti la vreo 30 de ani cu pretentii de mari afaceristi si care erau de alta natie decat romani.

Pe langa faptul ca se exprimau destul de zgomotos, baietii au solicitat mai multe bauturi alcoolice inainte de a-si face curaj si a se baga in seama cu doua dintre stewardeze. Probabil baietii cautau ceva distractie rapida in Bucuresti si cred ca au avut succes, dupa reactia stewardezelor.

Oricum, eram deja prea ocupat sa numar orele si minutele care ne despart de momentul reintoarcerii acasa, dar sa punctez si orasele peste care survolam pana la Bucuresti.
Cam pe la ora 16.30 am aterizat pe Otopeni, locul din care in urma cu 239 de ore, aproximativ, plecam in cea mai spectaculoasa si grozava aventura a vietii mele si chiar a vietii noastre, desi unii dintre noi mai stramba din nas pe ici, pe colo.

Controlul actelor s-a efectuat pe “fast forward” si a fost prefatat de o noua vizita la toaleta, moment in care chiar mi-am amintit cu drag de toaletele mult mai curate si bine dotate din alte parti ale lumii.

Recuperarea bagajelor s-a efectuat fara probleme, desi ne gandeam ca totul este posibil, mai ales dupa ce, la intoarcerea dintr-o tara mult mai apropiata, cum este Italia, am avut probleme si ne-am recuperate bagajele cu o zi intarziere.

De aceasta data am avut noroc si ne-am indreptat in liniste spre iesirea din aeroport si catre statia de taxiuri, nu inainte de a trece prin multimea de oameni care astepta diferiti pasageri. Adevarul ca este placut sa iesi dintr-o incapere si sa vezi in fata ta o asemenea aglomerare de oameni. Acest aspect iti ofera o oarecare senzatie de vedeta.

Ne-am imbarcat intr-o masina care sa poata sa ne duca pe toti patru, cu tot cu bagaje, si am purces spre casa intr-o atmosfera placuta, incurajati si de vremea de afara care era insorita si racoroasa.

Desi era venit dupa doua zile petrecute in avioane si prin aeroporturi, tata a avut puterea sa-l recunoasca pe soferul taxiului despre care am inteles ca ar fi fost un vechi vecin de scara si un coleg de copilarie, desi individul nu mai locuia in cartier de ani buni.

Taxiul a oprit mai intai la ai mei, pentru ca locatia este ceva mai apropiata de aeroport, iar apoi ne-a lasat si pe noi acasa.

Desi trecusera de acum aproape 43 de ore de cand nu mai dormisem, efectul calatoriei inca isi spunea cuvantul, astfel ca am avut puterea de a mai savura, impreuna cu Cristina, toate cele prin care tocmai trecusem.

A fost o calatorie pe cinste, care merita un epilog pe masura.

Urmeaza: Sydney XII – Epilog

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney X – Adio Sydney

Miercuri, 14 octombrie – Aproape ca in fiecare dimineata de Sydney si astazi ne-am trezit devreme. La 7 eram in picioare, insa acest lucru s-a datorat mai degraba stresului plecarii. Mai avem de zabovit cam 10 ore, 10 ore si ceva in aceasta zona minunata a globului pamantesc.

Ne facem planuri pentru ultima zi, insa ce mai poti face cand timpul ti se pare atat de scurt? Intr-o zi normala, 10 ore ti se par o perioada de timp mai mult decat lunga. Intr-un asemenea moment, cand am ajuns pana aici si acum trebuie sa plecam, 10 ore ni se pare o perioada de timp atat de scurta.

Pana in jurul orei 10.00 ne pregatim bagajele, servim micul dejun mai degraba in fuga si facem calcule pentru a vedea daca depasim sau nu cantitatea de bagaje admisa in pretul de baza al biletului. Nimeni nu depaseste, iar acest lucru avea sa fie confirmat la aeroport.

Surprinzator pentru mine, aveam sa constat ca desi geanta mea era de dimensiuni apreciabile, am avut mari probleme in a gasi loc pentru toate obiectele. Mai mult, mi-am indesat o groaza de prostioare in rucsac si am mai varat cateva lucruri si prin geanta Cristinei.

A urmat cam o ora de vizitare a intregului spatiu verde care inconjoara blocul in care am stat. Desigur, nu am pierdut ocazia de a face poze. Am remarcat verdeata deosebita, pestii viu colorati de la intrarea in bloc, fantanile din curte, locurile de parcare pentru vizitatori, dar si privelistea pe care o ai din partea de curte aflata in spatele blocului.

Daca ajungi in spatele blocului, ai vedere la mare si, mai mult, ai un culoar care te duce chiar pana la malul apei. Si aici am facut poze, iar pe culoarul spre apa am remarcat un copac crescut dintre stanci intr-o pozitie aproape orizontala.

Am mai facut o scurta plimbare de shopping prin cartier, plimbare in care s-a pus accentul pe cele necesare pentru servirea mesei de pranz si pe achizitionarea de consumabile pentru a reface stocul gazdelor noastre.

Nu am ezitat sa mai facem o oprire intr-un parculet din apropiere pentru inca o sedinta foto cu flora incantatoare care acopera aceasta zona a pamantului. Inaintea de a ne intoarce, am mai facut cateva poze in dreptul Consulatului Romaniei si cu doi dintre palmierii aflati in curtea blocului.

Masa de pranz s-a dus pe nerasuflate si in jur de ora 14.30 inevitabilul s-a produs. Ne-am imbarcat pentru a pleca spre aeroport. Avionul spre Londra avea programata plecarea in jurul orei 17.30.

Desi este situat destul de departe de Elizabeth Bay, aeroportul international din Sydney este relativ accesibil, intr-o perioada normala. Totusi, noi am ajuns ceva mai greu, dupa ce am prins un mic blocaj in zona de acum celebrului tunel de aproape trei kilometri construit pe sub apa.

In sfarsit am ajuns la aeroportul Kingsford Smith. Atmosfera la intrarea in aeroport era una surprinzator de linistita, astfel ca am trecut fara probleme la preluarea biletelor. Din pacate, si aici am intalnit clasica surpriza geografica. Am avut cu tipul de la ghiseu urmatorul dialog: “What’s your final destination, Londra or Romania? Romania! Romania? Oh, Budapest! No, Bucarest! Ah, yeah, right, Bucarest.”.

Imediat dupa ce ne-am ridicat biletele, ne-am luat la revedere de la gazda noastra si am trecut la completarea tichetelor albastre de parasire a continentului.

L-a dus catre Sydney am avut de completat, dupa ce am trecut de Bangkok, niste cartonase portocalii cu datele de contact in Sydney, lucrurile extraordinare pe care le aducem in Australia (mai mult de 10.000 de dolari australieni, produse de nu stiu ce fel sau nu stiu cate perechi de adidasi), motivul pentru care mergem in Australia si informatii cu privire la posibilele contacte avute cu presupuse focare de gripa porcina, respectiv ferme de animale sau anumite zone specifice din America de Sud si de Nord.

La plecarea din Sydney am primit de completat niste tichete albastre, asemanatoare cu cele portocalii, in care eram intrebati, mai ales, daca am parasit Australia cu produse de un anumit fel sau cu sume importante de bani.

Atmosfera relativ lejera de pe aeroport s-a transmis catre aeronava. Daca la clasa intai am avut surpriza sa remarc o serie de persoane despre care n-ai fi putut zice ca isi permit sa se deplaseze in asemenea conditii, sectorul nostru de la Economy era mai degraba gol.

Cum randul nostru era singurul in care se umpluse zona de mijloc, unde sunt patru locuri, unul dintre stewarzi ne-a informat de la inceput ca ne putem muta in functie de cum dorim pentru a sta cat mai relaxati, astfel ca eu si Cristina ne-am asezat pe un rand mai in fata, pentru ca fiecare sa aiba cate doua locuri la dispozitie si sa se poata intinde. Dar mai multe detalii despre zborul de intoarcere va ofer in ultimul episod al mini-serialului.

Urmeaza: Sydney XI – Am revenit

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney IX – Ne-am logodit!!!

Marti, 13 octombrie … Ultima zi cu program plin de Sydney si deja in aer se simte o oarecare tristete, cel putin la noi in apartament. Astazi ne-am trezit pe la 8.30, tinand cont de faptul ca afara este cald si am scapat de stresul instalatiei de incalzire.

Micul dejun si cafeaua intra mai bine astazi. Soarele este pe cer si privelistea este minunata, cu toate barcile si barcutele din port. Apa este destul de lina, semn ca cel putin in zona noastra nu prea bate vantul. Mai mult, prognoza meteo este imbucuratoare. Se anunta pana la 25 de grade si nu exista riscul de a ploua.

Cum sa ajungi la capatul lumii, in Australia, si sa nu incerci plaja? De data asta excursia zilnica a inceput cu o vizita la Bondi Beach, cea mai celebra plaja a orasului. Spre deosebire de Manly, de data asta ne-am pregatit temeinic, ne-am luat costumele de baie si prosoapele.

Plimbarea a inceput in stilul clasic. Am luat-o la pas spre King’s Cross, iar de acolo cu trenul spre Bondi Junction, vreo 2-3 statii. De la Bondi Junction se poate lua autobuzul cateva statii pana la Bondi Beach, insa noi am decis, cu jumatate de gura, sa o luam la pas spre plaja, pentru a admira suburbia. Bondi Beach este situata la 7 kilometri est de CBD (Central Business District), centrul economic al orasului.

Decizia de a merge pe jos catre Bondi Beach nu s-a dovedit foarte inspirata, drumul pe Bondi Road si Campbell Parade este destul de lung si noua ne-a luat cam o ora, pentru ca ne-am oprit de cateva ori la magazine sau pentru fotografiat si filmat.

In cele din urma am ajuns pe faleza de la Bondi, o zona verde, cu ceva copaci si alei care duc spre plaja. Lasand la o parte anumite aspecte, nisipul de pe plaja aduce cu inghetata de mango, iar spre deosebire de alte zone, la Bondi Beach nu gasiti mucuri de tigara, coji de seminte, peturi, sticle si, in general, nu gasiti gunoaie … decat in cosurile de gunoi de pe margine.

Ca dimensiuni, Bondi Beach nu mi s-a parut mai lunga decat Manly Beach, insa este evident ca este mai lata. Plaja este cea mai renumita din Sydney, vara existand mari sanse sa fie plina pana la refuz, Bondi fiind preferata de tineret, turisti si vedete locale. Nu exista notiunea de umbrela, pentru ca nu te duci la plaja sa stai sub umbrela, si nu exista notiunea de sezlong, oricum nisipul este de o calitate foarte buna si poti sa stai fara probleme direct pe el.

Un punct in minus il reprezinta latimea plajei. Pe faleza este un complex comercial, Bondi Pavilion, insa ai ceva de mers pe jos daca vrei sa te refugiezi acolo. Complexul comercial are incorporate vestiare pentru cei care vor sa se schimbe si toalete. De asemenea, aici exista mai multe magazine cu suveniruri, terase etc.

Chiar in momentul in care ma pregateam sa iau contact cu nisipul de la Bondi Beach, o tanti mai in varsta m-a intrebat daca pot sa-i fac o poza cu plaja in spate. M-am conformat, insa nu stiu ce a iesit din poza respectiva pentru ca soarele reflecta atat de puternic incat mi-era imposibil sa vad pe ecran exact ce pozez.

In fine, eu, Cristina si tata ne-am instalat pe plaja, in timp ce mama si gazda noastra au decis sa se retraga la una dintre terase, la umbra unei umbrele voluminoase. Desi afara nu era foarte cald, vreo 23 de grade, soarele este mult mai puternic in aceasta zona a globului si presati si de vantul destul de puternic, nu cred ca am rezistat mai mult de doua ore la plaja.

Oricum Bondi Beach era departe de a fi plina, mai ales ca era si zi de lucru. Totusi, puteai zari cateva domnisoare sau cativa turisti la plaja, cativa baieti care faceau jonglerii cu o minge de fotbal la mal, dar si foarte multi surferi. Inotul era interzis, din cauza curentilor, insa valurile erau perfecte pentru surf.

Chiar am asistat la o sedinta de antrenamente a unei scoli de surf, insa cursantii, desi nu erau chiar foarte tineri, probabil erau debutanti, ei avand mari probleme de a rezista pe placa la absolut orice val.

Am intrat in contact cu apa cam pana in zona mijlocului. Tata s-a dat mai viteaz si si-a incercat norocul cu vreo doua valuri care l-au facut knock-down si i-au semnat retragerea din … campionatul de inot al Australiei.

La Bondi Beach am vazut cativa oficiali, n-as zice neaparat ca erau salvamari, care se deplaseaza pe plaja cu masinute precum acelea folosite la meciurile de fotbal pentru evacuarea jucatorilor accidentati pe marginea terenului. Acesti oficiali se ocupa cu mai multe chestii, inclusiv cu colectarea obiectelor care par sa nu aiba niciun proprietar si pe care poti sa le recuperezi de la Lost&Found.

Un episod de acest gen s-a petrecut si in perioada in care noi am fost pe plaja. Un nene la vreo 30 de ani si-a lasat placa de surf pentru cateva minute nesupravegheata si a trebuit sa mearga la Lost&Found pentru recuperare.

Dupa cele aproximativ doua ore de plaja ne-am regrupat in fata Bondi Pavilion, nu inainte de a realiza mai multe poze. Apoi am luat-o la pas cateva sute de metri pana la cea mai apropiata statie de autobuz.

Nu am ratat ocazia de a face o scurta plimbare cu autobuzul. Autobuzele din Sydney se aseamana cu cele mai noi de pe la Bucuresti, numai ca cele de la ei mi s-au parut ca au mai multe randuri de cate doua scaune si nu-mi aduc aminte sa fi avut asa numitele zone pentru persoane cu handicap, desi nu vreau sa fiu rau.

De asemenea, am remarcat ca in general coborarea din autobuz se face prin usile de la mijloc sau din spate, iar urcarea se face pe usa din fata. De ce? Pentru ca in dreptul soferului este un aparat care iti elibereaza bilete pe loc. Observati diferenta? Nici ei nu au case de bilete in toate statiile, cum nici noi nu avem, insa la ei autobuzele sunt dotate cu aparate de eliberat bilete pe loc, asta ca sa nu mai zic ca vin si mai des.

Scurta plimbare cu autobuzul ne-a adus si surpriza intalnirii neasteptate cu o vorbitoare de limba romana. Cum noi eram cinci, eu m-am asezat langa Cristina, normal, mama s-a asezat langa gazda noastra, iar taica-miu s-a asezat langa o pustoaica blonda.

Tanara, care nu cred ca avea mai mult de 18-20 de ani, a tresarit in momentul in care a auzit ca vorbim romaneste si ne-a intrebat, pentru a fi sigura, daca suntem cumva din Romania. Raspunsul a fost afirmativ, astfel ca tanara a devenit toata numai un zambet.

Din cate am inteles, ea se trage din tata roman si mama norvegianca si se imparte intre cele doua tari, desi tatal ei i-ar fi spus sa incerce sa vorbeasca pe cat de mult posibil limba romana. Tanara se afla in Australia pentru o perioada de aproape jumatate de an pentru nu stiu ce cursuri si vorbea chiar foarte bine limba romana.

Un moment amuzant s-a petrecut cand tata a remarcat ca tanara, foarte vesela de altfel, a profitat de moment pentru a-i trimite un mesaj tatalui ei prin care sa-l anunte ca are posibilitatea sa vorbeasca in limba romana chiar in Australia.

Dupa vreo trei sau patru statii de mers cu autobuzul, noi am coborat in zona unui magazin comercial mare, gen magazinul Unirea de la noi. In ciuda acestui aspect, am remarcat un magazin cu incaltari chiar vizavi de magazinul cel mare, astfel ca am trecut mai intai pe acolo.

Niciunul dintre cele doua magazine nu ne-au incantat prea mult, insa trebuie mentionat un alt eveniment amuzant. Aflati in cautarea unui alt inel de logodna si cu ochii benoclati la diferite bijuterii, am dat peste o taraba cu podoabe asezata frontal.

Remarcandu-ne, vanzatoarea ne-a intrebat daca ne poate ajuta cu ceva si din conversatia dintre noi si raspunsul dat intr-o engleza mai putin reusita a reiesit urmatorul dialog: “Hey, Where are you from? Romania! Romania? Great … Ce face? Face bine?”

Nu mai stiu exact care era legatura vanzatoarei respective cu tara noastra, sau poate nu are nicio legatura, dar ea stia cateva cuvinte in romaneste.

Vizita la magazinul din Bondi s-a terminat rapid si am luat-o la pas spre centru, pentru ca deja simteam lipsa unui pranz copios. Si cum era cam ultima noastra zi in Sydney, am decis ca e momentul sa incercam un McDonald’s local, respectiv un Hungry Jack’s.

Ne-am umplut fiecare de diferiti burgeri si sucuri si ne-am asezat pentru a servi pranzul. Nu sunt mari diferente intre Hungry Jack’s si McDonald’s, numai ca la Hungry pare ca se mizeaza pe o carne mai usoara. De asemenea, la Hungry preparatele ti se servesc fierbinti.

Dupa masa de pranz ne-am pus din nou in miscare, mai ales ca aveam doua obiective in plan: Hyde Park si St Mary’s Cathedral. Insa, inainte de acestea am servit o noua portie de magazine de suveniruri.

La St Mary’s am ajuns prin Hyde Park. Catedrala este impunatoare si nu am ratat ocazia de poze si achizitionare de suveniruri. Un alt moment amuzant s-a petrecut in momentul in care, in stupiditatea mea, am decis sa las ceva maruntis in cutia milei. Nu m-am gandit ca totusi cutia respectiva este maricica si de tabla, iar monedele aruncate au creat un zgomot destul de tare. Totusi, sunt mandru de moneda speciala achizitionata de la magazinul de suveniruri.

Din catedrala am revenit in Hyde Park pentru a savura o dupa-amiaza petrecuta la iarba verde. Desi este situat in centrul orasului, Hyde Park este foarte bine ingrijit, iarba este ca in palma, iar curatenia este la ea acasa. In aceste conditii, te intinzi cu placere si te recreezi chiar in centrul orasului. Nu exista riscul sa te asezi intr-un rahatel de caine, iar intinsul pe iarba nu este interzis.
De aici am facut cateva poze apreciabile, inclusiv vreo doua cu turnul care se vede printre copacii inalti.

Inainte de a ne retrage catre casa, am facut o ultima vizita in QVB (Queen Victoria Building), magazinul despre care spuneam ca seamana intr-o oarecare masura cu magazinul Victoria de la noi. Aici s-a petrecut si mult asteptatul moment.

Vizita a fost una cu noroc atat pentru noi, am gasit inelul ideal, cat mai ales pentru mine. Cu chiu cu vai am lansat intrebarea, iar Cristina a avut curajul nebanuit de a-mi raspunde afirmativ. Astfel am ajuns sa ne logodim la multe mii de kilometri de casa, intr-o zi de 13. Minunat, nu?

Dupa momentul de maxima exaltare, am revenit in Elizabeth Bay Road cu gandul mai mult la plecare. Deja ne faceam planuri, calcule si ganduri negre in legatura cu noul zbor de peste 30 de ore. Insa ultima zi din Sydney, miercuri 14, a avut si ea parti amuzante, iar despre ele voi vorbi mai tarziu.

Inainte de culcare am purces la efectuarea checkinul online. Acesta se poate efectua cu 24 de ore inainte de zbor, pentru a nu mai pierde foarte mult timp la aeroport, si inseamna, printre altele, si alegerea locurilor in avion.

Urmeaza: Sydney X – Adio Sydney

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney VIII: Taronga Zoo, ne-am intalnit cu cangurii

Luni, 12 octombrie … Dupa o zi mai putin reusita, cea de duminica, luni am avut ceva mai mult noroc, iar plimbarea noastra a insemnat bifarea, intr-o masura mai mare sau mai mica, a trei obiective importante: Aussie Stadium, Taronga Zoo si Bradley’s Head.

Afectati de efortul depus in primele zile si de faptul ca totusi organismul resimte schimbul de fus orar, luni ne-am trezit ceva mai tarziu, insa acest aspect l-as pune si pe faptul ca duminica seara ne-am culcat ceva mai tarziu sau pe faptul ca deja trecerea la primavara se facuse intr-o mare masura si dimineata nu mai era atat de frig incat sa fie nevoie de interventia instalatiei de incalzire.

In ciuda plusului inregistrat in termometre, prognoza meteo pentru luni nu era grozava, existand pericolul unor precipitatii. Chiar si asa, in jurul orei 10.00 eram deja cu burtile pline, dupa un mic dejun copios, si pregatiti pentru o noua excursie.

Si de aceasta data s-a facut apel la masina, iar primul obiectiv propus a fost Aussie Stadium, ca o revansa, dupa ce am ratat stadionul ANZ din Complexul Olimpic.

Zis si facut, am pornit la drum din Elizabeth Bay Road, insa am facut un scurt popas in zona King’s Cross, la casa de schimb valutar pe care o abordasem si la inceputul expeditiei noastre in Sydney. Dupa King’s Cross a urmat Darlinghurst Road, iar la intersectia Taylor Square am luat-o spre stanga, pentru a intra pe Anzac Parade.

Anzac Parade formeaza o scurta intersectie cu South Dowling Street si la prima intersectie mare, Anzac Parade cu Moore Park Road, am luat-o pe Moore Park Road care duce direct la Aussie Stadium. De fapt, Aussie Stadium formeaza un complex sportiv impreuna cu Sydney Cricket Ground, iar cele doua arene sunt situate una in continuarea celeilalte.

Vizavi de Aussie Stadium este primaria orasului si zona Paddington, cea cu complexul comercial mai ieftin in care am intrat in primele zile, iar langa Aussie Stadium si Sydney Cricket Ground se afla studiourile Fox din Australia.

In ciuda faptului ca cele doua arene sunt situate relativ aproape de Elizabeth Bay Road, cam la 10 minute de mers cu masina, si au o parcare imensa, neacoperita, situatia a fost de asemenea natura incat ne-am invartit in jurul parcarii cam 15 minute pentru a ne da seama exact care este intrarea.

Construit in 1988, Aussie Stadium, care este mai nou cunoscut sub numele de Sydney Football Stadium, are un teren rectangular care permite si disputarea meciurilor de Rugby League, sport practicat in 13 oameni si care are reguli preluate atat din rugby, cat si din fotbal.

De asemenea, Aussie Stadium, care are o capacitate de 46.000 de locuri, gazduieste meciurile de acasa ale echipelor FC Sydney (fotbal european), Sydney Roosters (echipa de Rugby League) si New South Wales Waratahs (echipa de rugby clasic).

De altfel, dinspre Moore Park Road prima intrare intr-o cladire care iti iese in cale este intrarea care duce, de fapt, in sediul echipei New South Wales Waratahs si nu in stadion. Noi am intrat in sediul echipei respective si a fost nevoie de ajutorul unui personaj cu alura de rugbist pentru a afla care este de fapt intrarea in stadion.

Cum sunt un impatimit al evenimentelor sportive, in general, si al meciurilor de rugby, in special, nu am ratat ocazia de a realiza poze la intrarea in sediul echipei New South Wales Waratahs, mai ales ca aceasta este marcata cu un but adevarat.

In cele din urma am ajuns la intrarea in stadion, insa aceasta se face numai dupa ce treci printr-un oficiu, iar acolo am aflat ca de fapt arena nu este disponibila pentru vizite. Concret, pentru o anumita suma de bani, vreo 24 de dolari, daca imi aduc bine aminte, poti face o vizita atat la Aussie Stadium, cat si la Sydney Cricket Ground, insa vizitele se fac pe grupuri, nu mai mult de nu stiu cate persoane, si intre anumite ore.

Iar ca ghinionul sa fie complet, in ziua respectiva programul era complet plin, personalul urmand sa primeasca vizita oficiala a unui impresionant numar de copii si juniori de la diferite echipe de fotbal din Australia si Noua Zeelanda.

Mai mult, ghinionul maxim mi-a scos in fata si un anunt care spunea ca magazinul de prezentare este inchis temporar, desi acesta este situat vizavi de oficiu si este accesibil chiar daca nu prinzi loc la vizitarea celor doua arene. Totusi, sintagma “inchis temporar” a fost doar o chestie de moment, magazinul fiind deschis dupa circa 15 minute in care am realizat poze cu cele doua statui din bronz din fata arenei: o statuie reprezinta un jucator de rugby ce se pregateste sa primeasca o pasa decisiva si o statuie reprezinta un jucator de fotbal cu mingea la picior.

Usor dezamagit de preturile relativ mari si cu gandul ca bugetul trebuia sa mai acopere cam trei zile plus actiunea de achizitionare a unui nou inel de logodna, am decis sa ma destrabalez cu bun simt prin magazinul echipelor din Sydney, dar chiar si asa am plecat de acolo cu o bluza de trening de la Waratahs, un maimutoi de la FC Sydney si o caciula de la Sydney Roosters.

Si doar pentru o scurta informare va spun ca Sydney Cricket Ground, cu care nu am mai intrat in contact sub nicio forma, este o arena construita tocmai in 1848 si care are 46.000 de locuri. Arena gazduieste diferite meciuri de cricket, rugby league si rugby clasic si este gazda echipelor New South Wales Blues cricket si Sydney Swans, echipa de fotbal australian.

Iar de la complexul sportiv din Moore Park Road, noi am plecat tocmai in capatul opus al orasului, in partea de nord, pentru a ajunge la Taronga Zoo. Am trecut prin zone precum Anzac Parade, Taylor Square, Oxford Street, Elizabeth Street si Martin Place pentru a ajunge la Bradfield Highway, celebra autostrada cu sase benzi pe sens, si Sydney Harbour Tunnel, celebrul tunel de trei kilometri lungime.

Cele doua constructii, Bradfield Highway si Sydney Harbour Tunnel, leaga partea de nord de partea de sud a orasului, alaturi de Sydney Harbour Bridge, podul care se vede in atatea si atatea ilustrate in spatele Casei Operei.

Ajunsi la Bradfield Highway am aflat ca pe aceasta autostrada, si nu numai, exista pe anumite benzi notificarea Tn, unde n reprezinta numarul de persoane aflate in masina. Respectiv sunt benzi T1, pe care pot circula doar soferii care sunt singuri in masina, T2, sofer plus pasager, T3, sofer plus doi pasageri, T4 sau T5, maxim. De asemenea, viteza pe aceasta autostrada este delimitata precum am vazut in Italia. In functie de banda pe care mergi, poti sa ai maxim 80 de kilometri la ora, maxim 130 de kilometri la ora sau Dumnezeu cu mila, a treia varianta.

Gradina Zoologica Taronga este situata la malul apei si intr-o zona unde predomina verdeata. Complexul are o parcare acoperita destul de mare si ingradita cu bambusi, insa de aceasta data am decis sa fentam acest aspect si am lasat masina la 50 de metri mai in vale, unde exista posibilitatea de a parca fara plata.

Intrarea la Taronga Zoo este scumpa, in jur de 40 de dolari de persoana, deci cam putin peste 100 de lei, insa exista diferite variante de pret in functie de alcatuirea grupului. Se pot obtine reduceri importante daca vorbim de un grup alcatuit din doi adulti si unul, doi sau trei copii, dar si de un grup alcatuit dintr-un adult si pana la patru copii.

Chiar daca noi eram cinci si niciunul copil, am obtinut o reducere de grup, mai ales ca fetele aveau cate o carticica cu taloane de reduceri luata din aeroport, la aterizare. De fapt am si uitat sa mentionez acest aspect. La aterizarea pe aeroportul din Sydney aveti posibilitatea sa adunati o multime de pliante gratuite cu informatii despre oras si locurile de vizitat. Printre aceste pliante se gaseste si o carticica ceva mai voluminoasa care este alcatuita din scurte prezentari ale obiectivelor si taloane care iti asigura reduceri la intrarea in fiecare obiectiv.

Nu am mai fost in gradini zoologice din afara Romaniei astfel ca, spre nemultumirea unora, nu ma pot raporta decat la ce stiu, Gradina Zoologica din Bucuresti. Iar intre ce avem noi si ce au ei la Taronga Zoo am senzatia ca nu se poate face comparatie. Mai mult, am senzatia ca daca incerci o comparatie pur si simplu risti sa-i jignesti pe oamenii de acolo.

Pe langa diferenta mare de pret, banii merita dati. Taronga Zoo este de fapt o rezervatie naturala care necesita cred mai mult de o zi intreaga pentru a fi vizualizata in intregime. Taronga Zoo este impartita in diferite sectiuni, in functie de continentele pe care le reprezinta animalele respective, si acopera o suprafata imensa, dar care este plina de indicatoare cu informatii pretioase.

Mai mult, de la intrare ti se ofera o harta a locului si esti anuntat ca in pretul biletului intra si o plimbare cu telegondola pe deasupra stabilimentului.

Senzatia unei vizite la Taronga Zoo este unica, mai ales pentru unii ca noi care au venit de la multe sau foarte multe mii de kilometri. Ca sa amintesc doar cateva aspecte trebuie sa precizez ca foarte multe pasari si animale sunt la liber, inclusiv cangurii, desi la Taronga Zoo nu am intalnit decat canguri de mici dimensiuni. De asemenea trebuie sa spun ca vreo 99,9% dintre pasari si animale nu traiesc in custi, cum se intampla pe la noi.

Acolo, chiar si leii, tigrii, ursii sau elefantii traiesc pe domenii bine delimitate si ingradite, dar ei nu au deasupra capului grilaje sau alte constructii din metal, care dau senzatia de cusca. De aici rezultata o mai mare senzatie de libertate pentru animale si posibilitatea de a urmari la lucru niste animale in conditii cat mai naturale.

La Taronga Zoo ai posibilitatea sa intalnesti cam orice fel de animal sau pasare doresti. Am facut poze sau ne-am fotografiat cu: papagali viu colorati, rate, gaste, ursuleti koala, arici, canguri, struti, pauni, bufnite, iepuri, crocodili, maimute, elefanti, lei, vulpi, tigrii, capre, hipopotami, lemurieni, girafe, zebre, varanul de komodo, serpi de diferite specii, cameleon, broaste testoase de diferite specii, iguane, pesti de diferite specii, etc.

Taronga Zoo este presarata cu diferite zone pentru distractii si amuzament, cu numeroase locuri numai bune de potolit foamea, in cazul in care ai pierdut deja mult timp pe acolo, dar si cu vreo doua magazine de suveniruri.

Telegondolele se misca in continuu si sunt cam de patru persoane, cinci cu ceva inghesuiala. La urcare si la coborare trebuie sa fiti rapizi si sa nu stati pe ganduri, pentru ca ele nu va asteapta si sunt automate. In momentul in care ajung in perimetrul de imbarcare usile se deschid, iar in momentul in care parasesc perimetrul respectiv, usile se inchid.

Poti sa petreci cat de mult timp vrei in telegondola, nu esti obligat sa te dai jos dupa prima cursa efectuata. Din telegondola se pot face cateva poze spectaculoase, insa conditiile de inghesuiala si modul de rulare s-ar putea sa nu va avantajeze.

Profit de moment pentru a va aminti ca relatia cangur – om in Australia este una destul de dificila si, din aceasta cauza, oamenii sunt sfatuiti sa stea cat mai mult posibil intr-o masina in cazul in care parasesc un oras sau altul si ajung intr-o zona rurala, sa zicem. S-au inregistrat enorm de multe atacuri ale cangurilor de mari dimensiuni asupra oamenilor. Cangurii sunt animale sperioase in sensul ca pot reactiona violent la orice miscare brusca, iar loviturile incasate de la un cangur de dimensiuni mari nu sunt o joaca pentru copii.

Iesirea din incinta Taronga Zoo se face prin cel mai mare dintre magazinele de suveniruri, loc in care am lasat si noi bani pentru diferite chestii mici gen maimutoi sau magneti de frigider. De remarcat ca magazinul nu are segmente dintr-acelea printre care trebuie sa treci la iesirea din orice magazin mai mare pentru a se vedea daca ai furat ceva sau nu. De asemenea, magazinul nu are nici camere de luat vederi sau cel putin nu are la vedere. Totusi, chiar si in aceste conditii, nu exista notiunea de a lua ce nu-ti apartine sau ce nu este al tau.

De la Taronga Zoo pana la Bradley’s Head se face cam cinci minute cu masina, insa drumul este ceva mai altfel si aminteste de drumurile montane de pe la noi. Bradley’s Head inseamna o zona mai retrasa, la malul apei, o zona tocmai buna pentru tinerii care cauta sa citeasca o carte in liniste, indragostitii care vor sa se tina departe de ochii lumii sau tinerii care prefera acest loc doar pentru a da la peste. Bradley’s Head inseamna si un far maricel sau o zona din care poti realiza cateva poze de vis cu zgarie-norii din centrul orasului sau cu Opera House si Sydney Harbour Bridge.

Din pacate, in momentul in care am ajuns la Bradley’s Head s-a observat ca masina prezinta o usoara lovire in partea din dreapta-spate. Semnul nu era mare, dar era vizibil si s-a inceput cautarea de momente suspecte in care sa se fi inregistrat incidentul. Ba o problema in trafic, ba un viraj luat prea stramt, ba un stalp neprietenos din parcarea de la bloc, cert e ca nimeni nu a realizat momentul in care s-a produs incidentul.

La Bradley’s Head am putut surprinde in poze si un iepuras salbatic, iar cu aceasta ocazie am aflat ca locuitorii din Sydney au mari probleme cu iepurii. Orasul are un numar mare de iepuri si oficialitatile nu stiu ce sa faca in acest sens. Ar exista varianta vanarii lor pentru carne, insa se pare ca australienii considera iepurii o hrana a saracilor, cam cum sunt hamsiile pe la noi.

Aborigenii consumau foarte des carne de iepure in perioada in care erau sub dominatie britanica pentru ca nu isi permiteau o hrana mai pretentioasa.

Drumul inapoi spre Elizabeth Bay Road a urmat traseul clasic, iar gazda noastra a decis sa ne faca o surpriza si sa ne resfete la cina cu un gratar din care sa nu lipseasca si carnea de cangur. Gratarul a avut nevoie de o ora sau o ora si jumatate pentru a fi gata, astfel ca noi am profitat de situatie si am facut o plimbare pe cont propriu, fara ghid, prin imprejurimi.

Am batut la pas Elizabeth Bay Road si King’s Cross, am mai cheltuit niste bani prin magazinele de suveniruri, am servit cate o inghetata, am facut poze la fantana situata in dreptul sectiei de politie care delimiteaza cele doua cartiere amintite, am reusit sa-mi cumpar niste ziare locale, am mai incercat diverse magazine, printre care si unul de bauturi alcoolice, am pozat Sydney Tower in intuneric si ne-am intors acasa fara probleme.

Gratarul s-a dovedit gustos, iar carnea de cangur este placuta la gust, pe langa faptul ca este cam cea mai buna carne din lume, din punct de vedere alimentar. Totusi, parerile au fost impartite. Unii dintre noi au spus ca nu difera de carnea de vaca la gust, iar mie mi s-a parut ca seamana la gust cu ficateii de pui.

Stingerea s-a dat destul de devreme, pe de o parte pentru ca eram dupa o zi plina, pe de alta parte pentru ca urma ultima zi plina la Sydney, o zi ce a inclus vreo doua ore petrecute la cea mai celebra plaja din oras, Bondi Beach.

Urmeaza: Sydney IX – Ne-am logodit!!!

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney VII: Complexul Olimpic

Duminica 11 octombrie … Intram in a doua parte a expeditiei de la Sydney cu o zi aproape in totalitate nereusita. Trezirea am dat-o ca de obicei, in jur de ora 6 dimineata, insa a fost poate singura data cand m-am bucurat ca ne-am trezit la ora respectiva. Din cauza diferentei de fus orar, am avut ocazia sa urmaresc pe net, in direct, repriza a doua a meciului de trista amintire, Serbia – Romania 5-0.

De altfel, discutiile de dimineata si micul dejun s-au invartit in jurul acestui subiect si al ipotezei ca Romania nu are un viitor fotbalistic prea grozav, spre deosebire de Australia, care beneficiaza de jucatori care muncesc mai mult si sunt mai seriosi. Impulsionati de meciurile din ultimele ore, am decis ca este timpul sa vedem si un obiectiv cu caracter sportiv.

Desi am insistat sa vedem Aussie Stadium, stadionul pe care s-a disputat meciul Australia – Olanda 0-0, si Sydney Cricket Ground, stadioane care alcatuiesc un complex sportiv in Moore Park, cartier aflat relativ aproape de Elizabeth Bay, grupul a decis sa mergem la Complexul Olimpic, care a gazduit Olimpiada din 2000.

Zis si facut, ca de obicei, in jur de ora 10.00 ne punem in miscare. De aceasta data insa coboram in subsol, care subsol reprezinta, de fapt, primul etaj, primul nivel, si unde fiecare apartament al blocului are rezervat cate un garaj in ceea ce reprezinta, de fapt, o parcare acoperita. Parcarea este bine delimitata, bine aranjata si, in general, este buna. Desi ai zice ca esti la subsol, parcarea da direct in strada.

Urcam in masina si ne indreptam spre obiectivul zilei, Complexul Olimpic, care se afla intr-o suburbie a orasului Sydney, cam pe diagonala fata de Elizabeth Bay. Si cum din cauza dimensiunilor mele am fost invitat sa iau loc in fata, langa sofer, pot sa exclam ca a trebuit sa ajung la Sydney pentru a sta in locul din stanga-fata al unei masini.

Nu va faceti griji, nu am condus eu, in Australia volanul este in dreapta. Iar legile privind circulatia sunt drastice. Exista chiar posibilitatea de a fi amendat daca parcarea nu se efectueaza intr-un anume unghi sau daca vi se indica sa parcati in zona delimitata de ciment, iar voi lasati rotile din spate, sa zicem, pe pamant. De asemenea, amenzile sunt usturatoare, iar la Sydney exista doua directii care ar trebui sa existe si la noi.

1. Nimeni nu-si incearca norocul in a incalca legea, chiar daca traficul este mult mai lejer decat la noi;

2. Nu exista notiunea de a lua politistul la misto, de a face spectacol sau de a apela la mita ori rude sus-puse pentru a scapa de pedeapsa.

Fiecare isi asuma greseala, iar australienii sunt mult mai linistiti decat romanii in trafic. Extrem de rar ai ocazia sa auzi cate un claxon, lucru greu de crezut pentru cineva care vine din patria in care claxonatul a devenit un adevarat sport national.

Chiar si o plimbare cu masina prin oras va ofera privelisti de vis, multe dintre drumuri sau poduri fiind realizate prin sapatul in stanca. De altfel, cu aceasta ocazie am ajuns la un tunel impresionant, care face legatura intre diferite zone ale orasului printre care si aeroportul intern.
Tunelul este impresionant, arata aproape perfect, are vreo trei kilometri lungime, de zici ca nu se mai termina, si este foarte bine iluminat.

Respectivul tunel acopera o zona de sosea care poate fi usor identificata ca o autostrada cu sase benzi pe sens. Drumul este imens, iar autostrada se imparte, la un moment dat, in bucati care duc catre diferite zone. Doua benzi se pierd in stanga, spre Woolloomooloo, denumire aborigena de cartier, iar vreo doua benzi se pierd in dreapta, spre aeroportul intern.

Cu planul orasului dupa noi, pentru ca nici gazda noastra nu cunostea exact drumul pana la Complexul Olimpic, am reusit sa ajungem, in cele din urma, in zona respectiva, nu inainte de a prinde si primul ambuteiaj din Sydney, ambuteiaj creat de o intersectie prost delimitata chiar inainte de intrarea in zona Complexului Olimpic.

Pe langa intersectia cu probleme, am mai pierdut ceva timp la un semafor, ne-am luat la intrecere cu camion care rula mult prea aproape de noi si ne-am chiombit pe geam pentru a remarca numarul mare de masini scoase la vanzare in acest oras, la preturi asemanatoare cu cele din Romania. De altfel, masinile si benzina sunt doua dintre putinele produse cu care Sydney si Bucuresti se aseamana la preturi.

Nici gasirea unei parcari in zona Complexului Olimpic nu a fost un proces usor, tinand cont de faptul ca vorbim de o suprafata similara cu cea a unui sector din Bucuresti. Complexul Olimpic este alcatuit din vreo patru stadioane mari, cel mai mare este ANZ Stadium (stadionul principal), vreo zece sali de sport, mai multe zone de distractie (piste pentru skateri) si foarte multe vile de locuit, vile in care au fost cazati sportivii la Olimpiada din 2000.

Dupa Olimpiada din 2000, vilele respective au fost scoase la inchiriat, iar aici locuiesc mai mult asiatici. Preturile nu sunt foarte mari pentru ca apartamentele sunt facute mai degraba la cantitate, iar zona este totusi indepartata fata de centrul orasului.

Am gasit in sfarsit cea mai apropiata parcare de ANZ Stadium si am reusit in cele din urma sa parcam, iar apoi am pornit la pas prin Complex, nu inainte de a ne lua niste repere pentru a tine minte locul exact in care am lasat masina.

Din pacate, tot deranjul a fost in zadar, ANZ Stadium fiind inchis in ziua respectiva pe motiv ca avea loc festivitatea de deschidere a World Masters Games, acea olimpiada dedicata amatorilor care au implinit, deja, 30 de ani. Exact aceeasi competitie cu care ne-am intalnit si la Manly Beach, unde aveau loc probele de barci, surf si asa mai departe.

In ciuda negocierilor cu cei de la intrare, nu am putut intra in arena, accesul fiind permis doar oficialilor si sportivilor. Cu toate acestea, am pozat de cateva ori stadionul din exterior si ne-am continuat plimbarea prin Complexul Olimpic.

Am profitat de ocazie si am intrat intr-o sala de sport destinata pentru meciuri de badminton, handbal, judo, volei, etc. Arena, de vreo patru ori mai mare decat o sala a sporturilor de la noi, era extrem de animata, aici fiind programate meciuri de volei din cadrul aceleiasi competitii, World Masters Games.

Sala era impartita in sase zone distincte, in paralel disputandu-se meciuri atat din turneul masculin, cat si din cel feminin. Am facut repede cateva poze si am urmarit mai multe faze din diferite meciuri, inainte de a pleca in cautarea unei posibilitati de a servi pranzul.
Ne-am oprit la un fast-food situat chiar langa una dintre pistele pentru skateri, iar fiecare dintre noi si-a facut plinul cu placinte si sucuri pe care le-am servit pe una dintre bancutele din Complex.

Dezamagiti de faptul ca ANZ Stadium era inchis, ne-am imbarcat in jurul orei 15.00 si am pornit spre casa. Atmosfera a fost una destul de incarcata, deoarece toata lumea mi-a pus in carca ziua mai putin reusita, stiindu-ma omul cel mai apropiat de competitiile sportive, desi eu militasem inca de la primele ore ale diminetii pentru o vizita la un cu totul alt obiectiv, Aussie Stadium & Sydney Cricket Ground.

Cu toate acestea, la drumul de intoarcere nu am ezitat sa fac mai multe poze care au iesit foarte bine, desi au fost realizate din masina.

Si cum era duminica dupa-amiaza, iar sansele de a mai prinde un obiectiv erau minime, am decis sa petrecem partea a doua a zilei la shopping, intr-unul dintre numeroasele magazine.
Cu aceasta ocazie ne-am impartit in doua echipe, baieti si fete, iar fiecare a mers pe propriul interes. Daca eu si tata ne-am miscat rapid si ne-am ales fiecare cu cate o pereche de incaltari, fetele s-au miscat mai greu, ca de obicei, iar tata si-a pierdut primul rabdarea, de aici aparand si ceva discutii.

M-am ales cu o pereche de adidasi foarte interesanti si viu colorati, care imi plac foarte mult, desi sunt foarte grei. Dar mi-am facut de cap, mai ales ca adidasii erau la reducere si m-au costat doar 29 de dolari, vreo 75 de lei.

Seara ne-am petrecut-o in apropierea casei si la odihna, cu atat mai mult cu cat urma o noua zi plina de aventuri si cu program complet de plimbari.

Urmeaza Sydney VIII: Taronga Zoo, ne-am intalnit cu cangurii

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney VI: Manly si Australia – Olanda

Sambata, 10 octombrie … O noua zi in Sydney, o noua zi de plimbari. Trezirea am dat-o iar undeva in jurul orei 6.30, desi abia pe la 10 ne-am pus in miscare. Inceputul de traseu este identic, Elizabeth Bay spre King’s Cross, insa prognoza meteo pare sa fie ceva mai buna, astfel ca gazda noastra decide sa ne duca la plaja.

Decizia nu a fost prea clara si din aceasta cauza nu mi-am luat costumul de baie la mine, nimeni nu si l-a luat, dar programul a fost clar. Mergem cu feribotul pana la Manly, iar apoi ne intoarcem si, daca vremea ne-o permite, ne urcam pe celebrul pod din spatele Opera House, respectiv Sydney Harbour Bridge.

Ajungem, ca de obicei, la statia de tren de la King’s Cross si am al doilea soc in legatura cu geografia oamenilor. Vanzatorul de bilete este un asiatic de vreo 40 si ceva de ani, simpatic si zambaret, insa in momentul in care ne intreaba de unde suntem, avem cu el dialogul clasic: “Where are you from? Romania! Ah, Romania? Budapest!”. Parca deja m-am saturat de dialogul acesta, insa nu era ultima data cand aveam sa aud de Budapesta.

In fine, luam trenul pana la Town Hall si de acolo mergem catre feribot. Un bilet dus-intors este scump, vreo 12 dolari australieni, ceva mai mult de 30 de lei, insa cursa din centru si pana la Manly este cea mai lunga din program, 30 de minute dus si 30 de minute intors. Doamna de la casa este insa draguta si ne ofera un abonament de familie, care face vreo 48 de dolari, deci am scutit cam un bilet dus-intors.

Atmosfera de pe feribot este una placuta, insa daca aveti noroc, sunteti rapid de picior si nu va e teama de vantul puternic, trebuie sa stati pe portiunea neacoperita pentru poze si nu numai. Din pacate, la dus noi am prins feribotul pe ultimii metri si intr-un moment in care era destul de plin.
Dupa o plimbare de o jumatate de ora pe apa, am ajuns la Manly, o suburbie-statiune din zona de nord a orasului Sydney. De altfel, Manly Beach este cea mai cunoscuta plaja din partea de nord a orasului, un titlu important daca ne gandim ca orasul are numeroase deschideri la apa, Marea Tasmaniei sau Oceanul Pacific.

De la debarcader traversam o sosea si o luam pe o straduta pietonala foarte draguta, cu magazine si restaurante de o parte si de cealalta. Cladirile au un stil aparte si aduc aminte de filmele western. Vremea este placuta, insa un pic ciudata. Daca esti la umbra si te prinde o pala de vant, s-ar putea sa-ti fie rece rau, daca esti la soare, sigur transpiri si te bronzezi.

Straduta pietonala face legatura intre debarcader si plaja, iar noi ajungem la plaja dupa ce mai traversam o sosea. Apropo, semafoarele sunt cu zgomote distincte, pentru a ajuta persoanele nevazatoare, iar semnele de trecere pentru pietoni au niste desene ciudate, in care este prezentata o pereche de picioare de la sold la glezna.

In ciuda faptului ca afara poti sa spui ca este un pic racoare, atmosfera de pe plaja este incinsa. Tocmai a inceput World Masters Games, un fel de Olimpiada pentru amatori cu varsta de peste 30 de ani. Participa in total vreo 3.000 de sportivi din foarte multe tari, competitia tine vreo zece zile, iar Manly Beach gazduieste probe de barci, surf, inot si triatlon, adica 3 in 1, barci, inot si alergare.

Valurile sunt destul de mari, curentii puternici si daca nu esti inscris in competitie, inotul este interzis. Din ce inteleg, localnicii fac legea la aceste sporturi, iar lupta se da mai degraba intre echipele de salvamari din Sydney. In ciuda avertismentului cu inotul interzis, nu ezitam sa ne retragem mai de o parte si sa incercam apa. Nisipul este fin, plaja este curatica, iar apa este racoroasa. Dar cand ii vezi pe meseriasi cum se lupta cu valurile, parca iti vine sa lasi frica de o parte si sa-ti bagi picioarele in ea de apa.

Ca si la Rushcutters, la iesirea de pe plaja sunt numeroase cismele pentru spalarea nisipului. Noi facem cateva poze la malul apei si o luam la pas prin suburbie. Tata nu rateaza ocazia sa se fotografieze la intrarea intr-un cabinet de avocatura. Zona nu este cu nimic mai prejos decat centrul orasului. Curatenie, spatiu, parcari, strazi asfaltate corespunzator, tot ce-ti doresti.

Revenim pe straduta pietonala care leaga debarcaderul de plaja si cautam un local pentru ca este deja ora pranzului. Incercam la un Hungry Jack’s, varianta australiana a McDonald’s-ului, insa nu avem noroc de locuri. In cele din urma intram intr-un restaurant cu specific local, imbiati de un angajat care sta in fata carciumii pentru a-i anunta pe trecatori meniul zilei.

Restaurantul pare o afacere de familie, un lucru la moda in Sydney. Parand ca vorbim o limba cunoscuta, angajatul care statea in fata restaurantului ne intreaba daca suntem din Cehoslovacia. Ii spunem ca suntem din Romania, iar el exclama imediat “Ah, Hadzi, the famous romanian football player”. Mi se pare normal, din moment ce Romania nu prea a mai dat nimic interesant de la Hagi incoace. Mi-am dat seama si de ce a spus “Hadzi”, se pare ca tipul este grec la origini.

Masa de pranz, extrem de gustoasa, a trecut pe nesimtite, iar noi am luat-o la pas, din nou prin magazinele din apropiere. Suvenirurile si deja celebrele incaltari Ugg-iz sunt la putere. Mama si-a luat niste botosei simpatici si usori, insa nu a fost atenta si i-a luat usor dezlipiti. Nu e nicio problema, la Sydney este normal sa duci marfa inapoi, daca sunt probleme. Ti-o poate schimba sau iti poate da banii inapoi.

Mie mi-au ramas ochii la un posibil inel de logodna si am pacalit-o pe Cristina spunandu-i ca ma duc sa iau niste ziare, ca sa pot sa ma duc singur dupa inel. Mare greseala am facut, m-am dus nepregatit, iar inelul avea sa se dovedeasca prea larg. S-ar putea sa-i vina … peste vreo 30 de ani.

Ne imbarcam in feribot, pentru intoarcere, si nimerim langa o multime de pusti. Ei par sa reprezinte o echipa de juniori a unei formatii de fotbal european din Noua Zeelanda. Au tricouri negre, gen All Blacks, inscriptionate cu New Zeeland Knights, o echipa de fotbal infiintata cam acum un deceniu. Pustii sunt extrem de energici si bucurosi de cele cateva cumparaturi facute, in special ghete de fotbal si echipament sportiv.

Revenim in centru si o luam la pas catre Sydney Harbour Bridge, vechiul si celebrul pod. Constructia este coplesitoare, insa foarte bine definita. Pe fiecare sens de mers exista si o zona pentru pietoni, astfel ca podul poate fi traversat lejer si la pas.

In lungime totala de aproape 1,2 kilometri, Sydney Harbour Bridge leaga, practic, partea de nord de partea de sud a orasului. Podul este extrem de elastic, astfel ca cei mai slabi de inima s-ar putea sa aiba ceva probleme daca incearca traversarea ca pieton. Zona de pietoni este delimitata de zona pentru masini cu un gard robust si care are in varf trei linii de sarma ghimpata. Aceeasi constitutie o intalnim si de partea cealalta, astfel ca e mai complicat sa te arunci de pe pod in apa.

Si pe Sydney Harbour Bridge jogging-ul este la moda, existand multi iubitori ai sportului care se iau la intrecere cu masinile. Daca va tine si aveti si banii necesari, puteti urca pana in varful podului, la peste 100 de metri inaltime. Senzatia pare sa fie unica, insa costul este pe masura, in jur de 200 de dolari, cam 550 de lei. In pret intra pregatirea necesara, dar si echipamentul. In cadrul acestei actiuni sunteti agatat cu un lant de o bara circulara si aveti sanse sa va treziti cu niste saci plini cu nisip la brau, pentru a nu fi luati de vant. Se pare ca foarte multi si-au incercat norocul in varful podului, dar au existat si accidente, multe persoane, mai ales femei, pierzandu-si cunostinta din cauza emotiilor. Cum era de asteptat, podul are la baza vreo doua magazine cu suveniruri.

Facem ceva poze pe Sydney Harbour Bridge si batem in retragere catre casa, mai ales ca se insereaza. Luam trenul catre King’s Cross si ajungem rapid in Elizabeth Bay Road. Urcam si luam cu asalt dusul. Profit de ocazie pentru a prezenta o noua ciudatenie locala. Dupa faza cu monedele, vine randul apei. Ei bine, da! La Sydney, de cele mai multe ori apa este “etichetata” pe dos fata de cum stim noi. Apa calda este la albastru si apa rece este la rosu. Deh, doar suntem la capatul celalalt al lumii.

Seara o petrecem in fata televizorului. Iarasi m-am supus majoritatii si am acceptat sa vedem la televizor meciul amical de fotbal dintre Australia si Olanda, desi jocul s-a disputat pe Aussie Stadium, arena situata in Moore Park, la doi pasi de locul in care ne aflam.

Motivele au fost numeroase, ba ca gazdele noastre nu stiu exact unde este Aussie Stadium, ba ca biletele sunt scumpe (intre 45 si 120 de dolari, deci intre 130 de lei si 320 de lei), ba ca s-ar putea sa ploua, ba ca poate nu mai gasim bilete (desi ne gandeam de vreo doua zile la meci), ba ca este un meci amical si cele doua formatii nu vin cu jucatorii de baza, etc.

In fine, am stat la un pahar de bere sau tequila si am urmarit meciul, Australia – Olanda 0-0. Partida a fost una destul de echilibrata, cu Olanda in prim plan, cum era de asteptat. Australienii sunt in crestere la fotbal, dar departe de lumea buna, mai ales ca ei considera, inca, acest sport ca fiind unul de domnisoare.

Au un Harry Kewell, un Tim Cahill, un Lucas Neill si cam atat. De altfel am avut o disputa constructiva cu gazda noastra pe motivul capitanului de echipa al Australiei. Dansul zice ca e Cahill, eu zic ca e Neill, pentru simplul motiv ca fundasul are … banderola de capitan pe brat. Sigur ca aveam dreptate, dar n-am insistat. Probabil gazda noastra inca nu stia exact cu cine se pune. La pauza a dres-o: “L-au inlocuit pe Cahill, iar acum banderola este la Neill”.

Eu mi-am incheiat seara usor ametit de cele trei pahare de tequila pe care le-am dat pe gat. Urma o noua zi de plimbari, o zi care avea sa se dovedeasca destul de nereusita.

Urmeaza Sydney VII: Complexul Olimpic

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney V: Victorie – Am ajuns la Opera House

Vineri, 9 octombrie … Ca in fiecare zi, ne trezim in jur de 6.15, instalatia de incalzire fiindu-ne, din nou, ceas desteptator. Afara vremea este destul de urata, am senzatia ca a si plouat. Nu conteaza, avem in fata o noua zi de plimbari. Dupa micul dejun clasic, stam la o ceasca de cafea, palavragim si incercam sa stabilim programul zilei.

Cum prognoza meteo nu este prea grozava, tata are ideea de a ne deplasa catre obiective acoperite. Astfel punctam programul zilei: Gradina Botanica – Portul Militar – Opera – Centru – Sydney Tower. Pornim la drum in jur de ora 10.00.

Traseul initial este cel clasic, Elizabeth Bay Road spre King’s Cross, numai ca de data asta nu mergem catre metrou, ci o luam spre Gradina Botanica. Pana sa ajungem la Gradina Botanica, trecem pe langa Portul Militar, astfel ca avem ocazia sa facem poze cu cateva vase de razboi. Vremea continua sa fie urata, chiar as zice ca e un pic de burnita si destul de racoare.

Traversam strada si intram in Gradina Botanica. Acest obiectiv imi aduce aminte de Parcul Herastrau. De fapt, in linii mari cam seamana. Exista numeroase cai de acces catre Gradina Botanica, iar intrarea este libera. Sunt si ceva masini inauntru, dar si multi oameni care fac jogging, ceea ce deja am senzatia ca a devenit sport national.

Ajungem in dreptul unui club de inot care are si o piscina in aer liber, chiar pe malul apei. Desi sunt vreo 14 grade afara, e burnita si noi avem bluze si geci pe noi, sunt vreo 5-6 oameni care inoata in piscina in aer liber si sunt chiar oameni in toata firea, spre 40-50 de ani. A fost primul moment in care m-am simtit mic si insignifiant.

Gradina Botanica din Sydney este plina cu fel si fel de copaci, fel si fel de ierburi, denumiri care nici nu-ti trec prin minte, plante de prin toate colturile lumii. In ciuda acestui fapt, foarte des intalnesti panouri cu anunturi prin care esti rugat sa calci iarba, sa imbratisezi copacii si sa vorbesti cu natura.

Pe langa latura sa pozitiva, mesajul mi s-a parut si plin de logica. Ingrijitorii sunt laudati, astfel, pentru modul exemplar in care intretin vegetatia, iar oamenii dusi cu pluta, care nu se mai inteleg cu nimeni, pot avea in natura un companion demn de luat in seama.

Profit de moment ca sa va spun ca una dintre cele mai raspandite boli in Australia este depresia, iar principalul motiv pentru care oamenii sufera de depresie este faptul ca ei intra mai greu in contact cu alte culturi sau cu alte tari. Fiind o tara-continent esti cam obligat sa iei avionul pentru a ajunge intr-o alta tara, iar aici vorbim atat de costuri ridicate, cat si de frica de zbor. Nu esti ca in Europa, unde poti sa ajungi din Romania in Franta cu masina sau cu trenu.

Revenind, trebuie sa adaug ca mesajele prin care oamenii sunt rugati sa imbratiseze copacii au avut si un efect negativ. Am intalnit un copac care a fost imbratisat de prea multe ori de-a lungul timpului, s-a imbolnavit, s-a incovoiat si a fost in cele din urma ingradit. Iar chestia asta este chiar reala, nu este legenda. Acum copacul este in refacere, dar nu mai ai permisiunea de a-l atinge. Sigur, gardul ce-l inconjoara nu este unul extraordinar, dar oamenii, prin educatia lor, iau foarte in serios situatia. Daca nu e voie, nu e voie.

Surprinzator, sau poate nu, Gradina Botanica din Sydney are si animale. Si nu ma refer la rate, gaste sau banalitati de genu, ci la lilieci mari si destul de urati. Sunt cu sutele sau poate chiar miile, insa ni se spune ca nu sunt periculosi pentru oameni. De fapt, sunt lilieci ierbivori care fac destul de mult rau plantelor din Gradina. Ca suprafata ei acopera o distanta mica, dar in perimetrul lor sunt cam 100 de lilieci atarnati in fiecare copac.

Cum era de asteptat, in Gradina Botanica exista si un magazin de suveniruri. Normal, am lasat si pe acolo cativa banuti, nu foarte multi. Insa, trebuie sa mentionez ca aici am avut primul soc in legatura cu relatiile umane. Cum foarte des se intampla in Sydney, in momentul in care iesi cu ceva produse dintr-un magazin de suveniruri, trebuie sa te astepti ca vanzatorul sa te intrebe de unde esti. Poate o fac din interes, poate o fac din complezenta, asta nu conteaza.

Ajung cu produsele la casa si urmeaza un mic dialog savuros. “Hello, how’re you doing? I’m fine, thank you! Where are you from? Romania! Ah, Germany? That’s great”. Am ras vreo zece minute dupa aceea, incercand sa-mi dau seama cum de m-a vazut aia neamtz.

Legat de Gradina Botanica, trebuie sa mai amintesc si de un episod mai putin placut. Prins in mrejele peisajului, grabit de programul strict si pus in situatia de a avea aparatul foto intr-o mana si camera de filmat in cealalta, am reusit performanta de a da cu camera de filmat de pamant in drumul spre toaleta. Ea inca functioneaza, dar a ramas cu ceva urme vizibile.

Trecuti prin Gradina Botanica, ne-am continuat drumul catre cel mai important obiectiv al expeditiei, Opera House. Am mers pe langa malul apei, am mai facut ceva poze pe drum si am remarcat, din nou, populatia care face jogging necontenit.

Chiar inainte sa intram in curtea Operei, burnita a devenit o ploaie in toata regula. Totusi, nu am ratat ocazia de a face cateva poze pe scarile din fata Operei. Pe interior cladirea arata destul de ciudat si nu mi s-a parut sa aiba ceva aparte. As zice ca exteriorul este punctul de atractie. Oricum, Opera House din Sydney este asezata pe mai multe niveluri, are mai multe Sali, cateva restaurant, un magazin de suveniruri, desigur, si o parcare subterana maricica.

In holul principal era o harmalaie mare si foarte multi copii. Cred ca urma un spectacol pentru ei. Am savurat cate un sandwich si o bautura la unul dintre cele cateva bufete si am mers spre magazinul de suveniruri. Am cumparat si de acolo mai multe produse si cum era cam ora pranzului, am luat-o la pas sa cautam un restaurant.

Ne-am incercat norocul la primul restaurant din incinta Operei care ne-a iesit in cale, insa cei de acolo ne-au informat ca tocmai au intrat si ei in pauza de masa si ca putem servi pranzul, dar ne alegem doar cu resturi, astfel ca am coborat la un nivel inferior, la un alt restaurant.

Cum nici acolo nu am avut noroc, am decis sa parasim Opera House. Afara se mai domolise ploaia, astfel ca am luat-o la pas catre centru si am poposit intr-o bodega destul de aratoasa si in care ne-am mutat de vreo trei ori pana a fost toata lumea multumita de masa aleasa. In general s-a mers pe ce se stia, friptura de porc, pui, peste sau fructe de mare. Eu, ajuns pe taram strain si impresionat de cele vazute, am decis sa ma dau viteaz pana la capat si am vrut sa incerc ceva specific, astfel ca am ales salata de Korobuta. Pana sa vina mancarea, in cadrul grupului s-au facut numeroase pariuri in legatura cu ceea ce ar putea fi aceasta … salata de Korobuta.

Salata de Korobuta inseamna vreo trei felii de prosciutto crudo, trei bucati de mango si … multa iarba (nutret), asortata cu un pic de ulei care sa-i dea un pic de gust sarat. Abia apoi am fost informat de catre gazda noastra ca respectiva salata este un fel de mancare agreat mai mult de persoanele gay, dar ca am scapat, fiind salvat de faptul ca eram intr-un grup variat.

Cu aceasta ocazie ni s-a spus ca gay-ii sunt usor de recunoscut dupa modul in care alearga: cate doi si insotiti de un caine de talie cat mai mica. Daca sunt doi, dar au un caine de talie mai mare, este, totusi, posibil sa fie vorba de frati sau tata si fiu.

Imediat dupa masa de pranz ne-am indreptat catre portul din centrul orasului, de unde urma sa mergem spre Sydney Tower. In port am dat peste doi aborigeni care cantau pentru un ban in plus. Sustinuti de un negativ facut pe calculator, aborigenii scoteau niste sunete interesante cu ajutorul unor instrumente specifice. Din pacate nu am retinut cum se numesc instrumentele respective.

Am fost informati ca din moment ce i-am filmat sau fotografiat, ar fi normal sa le lasam ceva maruntis. Impresionat de melodiile lor, am decis sa fac un mic sacrificiu si sa dau vreo 20 de dolari pentru a cumpara doua dintre cd-urile scoase de ei la vanzare. Un cd are 5-6 melodii foarte interesante, al doilea cd are vreo 18 melodii mai putin impresionante. Dupa ce le-am lasat banii si am luat cd-urile, ei m-au invitat sa facem o poza impreuna si nu am ratat ocazia.

Imediat dupa aceea am decis sa facem o noua pauza de mers la toaleta. Cu aceasta ocazie am observat ca la Sydney nu exista cultura toaletelor publice la vedere sau a toaletelor ecologice, cum este la noi. La ei, toaletele sunt cat mai putin vizibile si sunt parte componenta a cate unui complex comercial sau pur si simplu a unei cladiri cu magazine. Desi sunt mai putin vizibile, exista numeroase insemne care sa-ti arate exact unde sunt situate.

In general, la toaletele de barbati nu va asteptati sa gasiti pisoare ci un fel de jgheab ca la animale, jgheab scaldat de apa la intervale fixe de timp. Imediat dupa ce am iesit din toaleta, ochii mi-au zburat spre un magazin de suveniruri care avea arborat in geam o replica a unui tricou al nationalei de fotbal a Australiei. Desi nu era original, nu am ratat ocazia de a-l achizitiona pentru 56 de dolari.

Din centrul orasului am luat-o pe strada care duce spre Sydney Tower. Desi drumul este aproape drept, peripetiile nu au lipsit. Ne-am oprit sa facem poze cu un perete de apa care ofera o imagine spectaculoasa si am aflat, cu aceasta ocazie, ca exact langa peretele acela se instaleaza, in fiecare an, cel mai mare brad de Craciun din oras.

In stilu-mi caracteristic, am remarcat un tricou al nationalei de rugby a Australiei in vitrina unui magazin de peste drum si am provocat o usoara stare de tulburare seniorilor. Grabit sa pun mana pe tricoul respectiv, am traversat in viteza, fara sa fiu vazut, si asa ne-am pierdut unii de altii. Constient ca nu am mult timp la dispozitie, am solicitat un tricou marimea XXL, fiind sigur ca este marimea potrivita, l-am verificat sa nu aiba probleme, l-am platit, 151 de dolari (cam mult, desi este original) si am plecat. Aveam sa constat ca daca tricourile XXL din Italia imi sunt mici, semn ca italienii sunt destul de subtiri, tricourile XXL din Australia imi sunt largi, semn ca australienii sunt niste masculi mult mai vanjosi.

Speriati de faptul ca ne-au pierdut din priviri, seniorii nu-si explicau daca i-am depasit si suntem mai in fata sau ne-au lasat mult in urma si nu ne mai vad. Pana la urma au decis sa se intoarca pana la inceputul strazii, dar nu ne-au vazut pentru ca noi eram pe trotuarul de vizavi. Ne-am reintalnit dupa vreo doua minute, timp in care m-au si sunat pe telefonul care zacea tolanit pe perna de acasa.

Am urcat strada spre turn si am ajuns la Sydney Tower, o cladire de peste 300 de metri inaltime. Ca si la celelalte obiective cu intrare, un bilet la Sydney Tower costa vreo 24 de dolari, daca vrei sa ajungi pana la primul nivel, adica la 260 de metri inaltime, sau dublu, daca vrei sa ajungi pana in varf de tot, la 305 metri inaltime.

Am decis sa urcam pana la primul nivel, unde se ajunge cu liftul, pentru ca urcarea pana in varf este mai complicata. Pentru a ajunge in varf ai nevoie de echipament si o pregatire prealabila, ambele incluse in pret, iar urcarea se face pe exteriorul cladirii, in conditii nu tocmai agreabile.
La primul nivel exista, cum era de asteptat, magazinul de suveniruri, insa preturile sunt mari sau foarte mari. O replica a turnului de vreo 3 centimetri inaltime costa vreo 7 dolari, aproape 20 de lei. O replica medie, de vreo 6 centimetri inaltime, costa vreo 15 dolari, spre 40 de lei. O replica mare, de 10 centimetri inaltime, costa 24 de dolari, peste 60 de lei. Aceleasi preturi sunt si la replicile pentru Opera House sau pod.

Am facut o groaza de poze din Sydney Tower, pentru ca privelistea este extraordinara, insa mi-am facut si nevoile, la propriu, in turnul lor, ca sa o zic pe romaneste. Cred ca am zabovit pe acolo cam o ora, timp in care ne-am benoclat la suveniruri, dar si la avioanele care pareau la acelasi nivel cu noi. Acolo am facut si cateva poze cu vijelia care se apropia. De altfel, coborarea din Sydney Tower a fost cu cantec.

Chiar in momentul in care trebuia sa urce grupul nostru de cinci in lift pentru coborare, am fost informati de personal ca afara este o mica furtuna si un vant de peste 120 de kilometri pe ora, iar cum lifturile lor sunt proiectate sa reziste la un vant de pana in 120 de kilometric pe ora, va trebui sa asteptam cateva minute pana se linisteste situatia. In acel moment unii dintre noi au inceput sa planga, insa nu dau nume, pentru ca nu este frumos.

Cu chiu cu vai am coborat si am trecut printr-un tunel pentru a intra intr-o cladire alaturata, unde exista un fel de cinematograf 3D in care ne-au fost prezentate cateva filmulete cu imagini din Sydney si din intreaga Australie, dar si o scurta prezentare a tarii. Oztrek se numeste cinematograful, este alipit de Sydney Tower, iar filmuletele si prezentarea sunt incluse in biletul pentru Sydney Tower.

Odata cu lasarea serii am luat-o inapoi spre casa, fara a rata sansa de a face poze intr-o zona denumita Piata Rugby. A fost o adevarata placere.

In apropiere de King’s Cross ne-am oprit pentru o sedinta de shopping de alimente, insa pe drum ne-a prins ploaia si am ajuns acasa destul de uzi. Programul de seara a fost aproximativ acelasi: cina, un pic de televizor si somn de voie. Am aflat ca australienii au un canal de televiziune pe care se transmite in direct sedintele parlamentului, pentru ca cetatenii sa-si poata urmari alesii la lucru. Ne-am culcat din nou foarte devreme, mai ales ca a doua zi aveam in program alte cateva obiective.

Urmeaza Sydney VI: Manly si Australia – Olanda

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney IV: Ian Thorpe nu era acasa

Joi, 8 octombrie - Prima zi cu program complet de Sydney a inceput undeva in jurul orei 6.15, cand Cristina si cu mine ne-am trezit mai degraba fara sa vrem. Legatura directa cu balconul a insemnat si legatura directa cu instalatia de incalzire a apartamentului, o instalatie care facea un zgomot destul de puternic si care a fost ca un ceas desteptator pentru noi in majoritatea zilelor.
Gazdele noastre obisnuiau sa se trezeasca in jur de ora 6, iar cum la Sydney era inceput de primavara, inca racoare dimineata, se dadea imediat drumul la instalatia de incalzire.

Una dintre cele mai placute experiente la Sydney a fost micul dejun luat in timp ce priveam portul. Apartamentul avea o vedere de vis si este o adevarata placere sa iti bei cafeaua uitandu-te la apa lina si la numeroasele barcute insirate pe langa mal.
Dupa un mic dejun clasic, cu paine, margarina, sunca, felii de branza, cafea, croissante sau suc de portocale, ne-am echipat pentru prima drumetie oficiala si am luat-o la pas catre cea mai apropiata statie de tren-metrou.

Spun tren-metrou pentru ca la ei este considerat tren, oficial orasul nu are metrou, insa acest tren functioneaza dupa aceiasi parametri precum metroul de la noi. Soseste la intervale de maxim zece minute, are circa 19 statii pe o magistrala, iar statiile sunt asemanatoare cu cele din Bucuresti. Pe de alta parte, mijlocul de transport respectiv arata precum un tren romanesc si circula atat pe sub pamant cat si pe la suprafata.

Mai mult, pretul unui bilet este destul de piparat fata de pretul unei calatorii cu metroul de la Bucuresti. Noi am mers de cele mai multe ori cate 2-3 statii, iar un bilet dus-intors costa cam 3,2 dolari australieni, cam peste 8 lei, si asta doar pentru doua calatorii. Daca iei un bilet doar dus, atunci te costa si mai mult, vreo 4,4 dolari australieni, deci spre 10-11 lei.

Pana la statia de metrou, am facut o oprire la o casa de schimb valutare, pentru a transforma valuta pe care o aveam in dolari australieni. Atunci am observat ca fiecare dintre noi a venit de acasa cu valute diferite, fiecare pregatind bani in lire sterline, euro sau dolari. Nu va faceti probleme, toate aceste valute pot fi preschimbate fara probleme la exchange-urile lor, iar la casa de schimb valutar la care am fost noi chiar nu ne-au cerut pasapoartele.

Desi se numesc dolari australieni, bancnotele lor au inscriptionata, cum era de asteptat, figura Reginei Marii Britanii. Bancnotele sunt colorate destul de puternic, rosu, verde, galben sau albastru, in functie de valoare, insa marea surpriza aveam sa o remarc la monede. Stiam ca Australia este la capatul celalalt al lumii, dar nu ma asteptam ca totul sa fie cu susul in jos. Pe langa design-ul dragut, monedele australiene au si o caracteristica ciudata. Sunt exact pe invers decat ne-am fi asteptat. Moneda cea mai mare are valoarea cea mai mica si invers. Astfel, moneda de 50 de centi este cam de patru ori mai mare decat moneda de 2 dolari.

Plimbarea a pornit din Elizabeth Bay, cartierul in care am locuit, si a continuat in King’s Cross, un cartier alaturat, care de altfel este considerat si cel mai rau famat cartier al orasului, un fel de Cartierul Rosu din Amsterdam. Chiar si asa, King’s Cross arata cam ca un cartier bun din Bucuresti, singurele probleme sunt vineri si sambata seara, cand aici vin toti cei cu chef de bautura si degusta din greu. In King’s Cross sunt numeroase cluburi de noapte, numeroase localuri cu program de streaptese, cateva hosteluri si cladiri cu locuri de odihna pentru turistii cu rucsac, cateva magazine cu suveniruri, dar si o cladire-spital in care oamenii se pot droga sub supraveghere medicala. Concret, dependentii de droguri vin la spital, li se administreaza doze din ce in ce mai mici si sunt tinuti sub supraveghere pana la disparitia efectelor immediate.

Granita dintre King’s Cross si Elizabeth Bay Road este o sectie de politie destul de ciudat amplasata. Spun asta pentru ca imediat langa intrarea in sectia de politie este intrarea intr-o toaleta publica si se pare ca multi dintre cei care vin in King’s Cross pentru a se incinge la un pahar de bautura mai incurca intrarea in toaleta cu intrarea in sectia de politie.

In sfarsit, am ajuns la statia de tren-metrou King’s Cross, statie care este amplasata, ca multe altele, sub o cladire, de cele mai multe ori sub un magazine. De la King’s Cross si pana la Town Hall sunt doua statii, iar trenul vine mai repede decat era asteptat, astfel ca ajungem foarte repede la primarie. Primarie pe care nu am putut sa o vizitam, pe motiv ca este in renovare. Insa am aflat ca respectiva cladire nu este a primariei, ci aparatul administrativ sta acolo cu chirie. Un lucru care ar trebui sa ne dea de gandit.

Aproximativ in dreptul primariei se gaseste o intersectie destul de ciudata, insa exemplul acelei intersectii a fost preluat de curand si in Marea Britanie, din cate am aflat ulterior. Este vorba despre o intersectie in trei timpi. Doi timpi pentru masini si un timp exclusiv pentru pietoni. In timpul respectiv, pietonii pot traversa in orice directie doresc, chiar si pe diagonala. In timpul rezervat pietonilor, intersectia nu este strabatuta de masini.

La cativa pasi de Town Hall se afla Paddy’s, un supermarket care aduce un pic cu magazinele de ieftineli de la noi, gen Europa, IDM, etc. De altfel, orasul Sydney este scump, in medie este cam de 2-3 ori mai scump decat Bucuresti, iar daca ajungeti vreodata si cautati lucruri mai ieftine sau vreti sa cumparati mai multe suveniruri pentru cei de acasa, Paddy’s este un loc foarte bun pentru shopping.

Sydney este dominat de asiatici, care, fiind relativ aproape de aceasta zona, au populat orasul. Paddy’s poate fi asemanat cu un magazin plin de chinezarii, insa chinezariile puse in vanzare acolo sunt de o calitate mult mai buna decat cele de la noi. Pe plan socio-cultural, daca australiencele sunt mai atragatoare din puncte de vedere fizic, australienii prefera mai mult asiaticele pentru educatia si cultura lor. Asiaticele sunt considerate a fi mai cuminti si mai ascultatoare.

O vizita la Paddy’s ne-a usurat de cativa banuti, insa nu puteam rata ocazia de a cumpara diferite nimicuri cu insemnele zonale. Pe langa Paddy’s trece sina suspendata a Mono-rail-ului, pentru ca cei din Sydney si cei care ajung la Sydney au si aceasta posibilitate, de a vedea macar o parte a orasului din Mono Rail. Nu am avut ocazia sa facem o plimbare, dar sunt anumite zone destul de haioase in care Mono Rail-ul trece foarte aproape de cladiri sau pe deasupra masinilor.

Trecem pe langa cateva obiective mai putin importante, intrarea in cartierul chinezesc, Powerhouse Museum si Exhibition Center, si ajungem langa Centrul Acvatic Ian Thorpe, o cladire maricica, as zice cam cat doua sali de sport de la noi. M-ar fi mancat in talpa sa intru, insa m-am supus majoritatii si am zis sa ne continuam drumul. Oricum nu l-am gasit pe Ian Thorpe pe acolo si mirosul de sulf se simtea de afara. Am facut cateva poze cu cladirea si ne-am continuat drumul.

Primul obiectiv la care am intrat a fost Chinese Garden. O gradina botanica cu numeroase plante asiatice, balti pline cu pesti viu colorati, cateva iguane lasate la liber, pe una chiar am pozat-o in intreaga-i splendoare, si cateva constructii de tip asiatic. Nu mai stiu exact daca a fost cu intrare sau nu, insa pot spune ca pentru o anumita suma ai posibilitatea sa imbraci un costum traditional si sa faci cateva poze profesioniste in curte. De asemenea, la iesire se gaseste clasicul magazin de suveniruri.

De la Chinese Garden am mers spre Harbourside, practic un alt port al orasului, si am facut numeroase poze cu privelistile. Aveam vedere spre centrul orasului, spre unul dintre vasele de lupta ancorate in port, dar si spre obiectivele aflate de o parte si de alta a drumului, respectiv Muzeul Martim si Acvariul.

Am decis sa intram la Acvariu, una dintre principalele atractii ale orasului, si nu am facut rau. Cladirea este impunatoare, foarte bine delimitata si aranjata, dar cu un pret pe masura. Intrarea la acvariu este vreo 32 de dolari de persoana, spre 80 de lei, insa fiind un grup de cinci persoane, am beneficiat de o oarecare reducere, iar costul final a insemnat cam 24 de dolari de persoana, vreo 60 de lei.

Exista numeroase variante de pret, in functie de numarul de persoane care alcatuiesc grupul, de cati copii si cati adulti sunt, etc. Exista si posibilitatea de a plati dublu pe un bilet, in cazul in care vrei sa incerci senzatiile pe care ti le poate oferi momentul in care hranesti rechinii. Am preferat sa nu hranim rechinii, ci doar sa-i admiram din cele cateva tuneluri de sticla existente.

Cum se poate vedea si din poze, cele mai interesante sunt tunelurile de sticla prin care treci si din care poti admira pestii si celelalte animalute. Chiar si asa, este interesant sa-ti treaca un mic rechin pe deasupra capului si sa stii ca intre tine si el este doar un perete de sticla. Acvariul are si alte zone distincte care sa-ti atraga atentia, dar si un anunt cu privire la pisicile de mare. Respectivul anunt tine sa atraga atentie asupra pericolului pe care il reprezinta aceste animale.

Pisicile de mare sunt vinovate pentru moartea a sute sau chiar mii de oameni anual, insa oamenii le-au acordat o atentie sporita abia dupa moartea regretatului Steve Irwin. Exemplarele pe care le-am descoperit la Acvariul din Sydney au lungimea acului cam de doua ori mai mare decat cea a corpului, un astfel de animal fiind vinovat de moartea lui Irwin din 2006. Si ca o paranteza as vrea sa spun ca expeditia pana la Sydney nu ne-a adus o vizita la Gradina Zoologica a lui Steve Irwin, aceasta fiind situata undeva la circa 1.200 de kilometri de Sydney, deci mult prea departe.

Iesirea din Acvariu se face, obligatoriu, prin magazinul de suveniruri, magazin in care am lasat cativa banuti buni, desi, fiind un magazin oficial, preturile nu sunt nici pe departe mici. Nu puteam rata, insa, ocazia de a ne cumpara diferiti maimutoi, cateva cani si cativa magneti pentru frigider, febra magnetilor prinzandu-ma si pe mine.

Deja iesirea din Acvariu s-a facut undeva pe la 6 seara, astfel ca dupa Acvariu a urmat o scurta plimbare prin Darling Park si o vizita prin QVB (Queen Victoria Building), un fel de magazin Victoria de la noi. QVB-ul este un magazin ridicat pe vreo patru niveluri si este considerat intr-o oarecare masura un magazin de lux. Si aici am lasat cativa banuti, insa mai putini, QVB-ul urmand a fi tinta noastra intr-o alta zi.

La subsolul QVB-ului se afla, cum altfel, o statie de tren si am luat trenul spre King’s Cross, iar de acolo plimbarea clasica spre casa. De altfel, de la Elizabeth Ray Road si pana la statia de tren King’s Cross nu cred ca faceam mai mult de zece minute in plimbare usoara pe jos. Cred ca am ajuns acasa in jur de 7,30 seara, insa Cristina si cu mine, treziti de la 6.15 dimineata, cu vreo 2-3 ore mai devreme decat ai mei, si plimbati din greu, am cedat primii si pana la ora 9 seara deja dormeam, cu gandul la urmatoarea zi de plimbare.

Urmeaza Sydney V: Victorie – Am ajuns la Opera House

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney III: Raufacatorii, consulatul si Rushcutters Bay

… Cum spuneam, la aterizarea pe aeroportul din Sydney, eu si Cristina am avut probleme cu actele. Dupa ce mergi pe un culoar de ti se lungesc urechile, in capat te asteapta vreo 10-12 ghisee de verificat actele. Si, desi noi eram trecuti toti patru pe foaia de calatorie, din cauza imprejurarilor, respectiv aglomeratie mare, ne-am dispersat care pe unde a apucat.

Nu credeam ca va conta, insa Cristina si cu mine am fost invitati sa asteptam sosirea unui angajat de la serviciul de imigrari. A venit o tanti si ne-a luat la intrebari. Intrebari diferite precum: Cu ce scop vizitati Australia? Cat timp aveti de gand sa stati in Australia? In ce oras mergeti? La cine mergeti? Vreti sa imigrati? etc.

Am reusit sa o convingem pe tanti respectiva ca suntem patru, cu toti, iar tata ni s-a alaturat in incercarea de a o convinge ca nu avem de gand sa ne stabilim in Australia, din pacate.
In cele din urma am fost lasati sa plecam, mai ales ca deja completasem din avion un formular cu intrebarile respective, si, dupa ce cobori niste scari cum sunt cele de la metrou, de la noi, am ajuns in sectorul de unde se ridica bagajele. Cred ca am vazut cam cinci sau sase dispozitive dintr-acelea care-ti invart gentile pana le iei pe toate, insa nu sunt sigur de cifra. Am mai trecut prin niste culoare-labirint si controale de bagaje, am facut cunostinta cu gazda noastra, care era insotit de sofer, si am parasit, finally, incinta aeroportului.

Primul contact cu taramul australian s-a facut pe o vreme placuta, dar racoroasa, mai ales daca ne gandim ca era in jur de 8 dimineata si chiar de la primul pas mi-am dat seama ca vantul isi face de cap, lucru care avea sa se adevereasca mai tarziu.
De cum iesi pe poarta, dai nas in nas cu o parcare acoperita de vreo doi kilometri lungime si care este ridicata pe vreo zece etaje. Alaturi de parcarea respectiva, aeroportul international din Sydney, denumit si Kingsford Smith, mai are vreo patru parcari neacoperite.

Ne urcam in dubita gazdei si plecam spre Elizabeth Bay Road, respectiv spre blocul care ne-a suportat si gazduit timp de vreo 6-7 zile. Cu ocazia primului drum facut in Sydney ne-am lamurit si ca acolo se merge precum in Anglia, pe partea stanga a carosabilului, iar volanul este pe dreapta.

De altfel ei pun mare pret pe partea pe care te deplasezi, si ca pieton esti “obligat”, printr-o lege nescrisa, sa mergi pe partea stanga a trotuarului, iar depasirile sa se faca prin dreapta.
Locatia unde am fost gazduiti este chiar in capatul Elizabeth Bay Road, un bloc de noua etaje cu o curte impunatoare. Intrarea in bloc se face prin lobby, respectiv respectiv pe la etajul al patrulea, iar curtea are copaci si verdeata precum in jungle, un drum pavat, niste acvarii de piatra cu pesti colorati, felinare si vreo 10-12 locuri de parcare pentru vizitatori.

Fiecare apartament are la dispozitie un garaj in parcarea subterana. In Australia este dubios ca o familie sa aiba mai mult de o masina, din aceasta cauza se prefera masinile mari, impunatoare, in stilul american, masini tocmai potrivite si pentru concedii. De asemenea, in Australia se locuieste pe stilul englez, foarte putini oameni avand in proprietate o cladire. Majoritatea stau cu chirie.

De asemenea, la intrarea in bloc exista o fantana micuta, dar cocheta. Blocul are si o piscina, insa cum la ei era abia inceput de primavara si piscina era in aer liber, piscina nu era functionala. O echipa de muncitori se ocupa de reabilitarea ei si o vopseau numai inainte sa ploua, desi nu erau romani.

Blocul are doua apartamente pe etaj si, cum am ajuns la etajul al saptelea, unde stau gazdele noastre, aveam sa vedem ca apartamentele sunt uriase, cu cate trei dormitoare, un living foarte mare, un culoar de vreo 20 de metri, trei balcoane, o bucatarie in care te rasfeti si vreo patru bai distincte, doua cu dus, cada si chiuveta si doua cu wc si chiuveta.

Dupa salutarile de rigoare, ne-am instalat. Cristina si cu mine ne-am ales cu dormitorul mai mic, fara sifonier, dar cu calculator, iar ai mei s-au ales cu dormitorul mediu, cu sifonier, dar fara calculator. Dormitorul nostru avea acces la unul dintre balcoane, al lor nu, insa acest aspect a fost, de fapt, impotriva noastra si vom vedea mai tarziu de ce.
Cum la Sydney era spre miezul zilei, iar oamenii abia incepeau sa-si traiasca viata, gazdele noastre ne-au propus sa facem un tur al imprejurimilor, pentru a evita sa dormim ziua si sa ne stricam programul.

Vizita imprejurimilor a inceput cu o trecere prin fata consulatului roman de la Sydney, ocazie cu care am aflat diferite informatii. Conform cifrelor oficiale se pare ca sunt vreo 50.000 de romani in Australia si vreo 20.000 de romani in Sydney, oras care are, totusi, o populatie de aproape 4,5 milioane de locuitori.

Sunt tineri care s-au stabilit, dar si batrani adusi pentru a avea grija de nepoti. S-a discutat pentru inchiderea consulatului din Sydney, in conditiile in care exista si o ambasada in Canberra, insa distanta dintre cele doua orase, 300 de kilometri, a facut posibila mentinerea consulatului din Sydney, mai ales ca batranii care-si primesc pensiile in Australia au nevoie de niste adeverinte de doua ori pe an si le-ar fi greu sa strabata o asemenea distanta.

Tot in momentul in care am trecut pe langa consulat am aflat detalii si despre baietasii care formau gasca de hoti din bancomate si care au fost prinsi in Australia, trupa condusa, din cate am inteles, de Iustin Covei. Se pare ca membrii gruparii veneau cate doi in Australia si din aceasta cauza am fost bagati si noi, eu si Cristina, la intrebari pe aeroport.

Trecand de consulat, am intrat pe o straduta adiacenta si am ajuns intr-un parculet splendid, care inconjoara golful pe care il vedeam din balconul de la living. Intreaga zona se numeste Rushcutters Bay si include debarcader, club de yachting, parc, etc. Parcul din Rushcutters Bay inseamna o zona verde cam cat Cismigiul nostru si cu copaci mari si foarte mari. Parcul cuprinde vreo doua sau trei terenuri de sport, pe care se alearga, se joaca rugby, dar si fotbal european, desi australienii au o parere destul de proasta despre acest sport, ei afirmand ca fotbalul european este mai degraba un sport pentru doamne si domnisoare, in comparatie cu cel de rugby sau cu fotbalul australian.

Dupa un scurt ocol, in care am avut privilegiul de a vedea si vreo doi rahatei de caine, am ajuns pe la clubul de yachting si la debarcader, de pe care am putut admira cateva ambarcatiuni superbe. Tot aici am aflat ca, desi Rushcutters Bay e, practic, parte din oras, golful a produs victime in urma cu mai multi ani, cand un rechin ratacit si-a facut de cap.

Ambarcatiunile sunt superbe, in majoritate, si costa cate o caruta de bani fiecare. Pentru parcarea lor la malul golfului se platesc alti bani buni, dar exista si varianta parcarii mai departe de mal si transferul cu water-taxi.

Tot prin parcul din Rushcutters Bay am remarcat existenta de dusuri disponibile pentru orice trecator si am intrat in contact cu una dintre caracteristicile de baza ale localnicilor. Toti australienii alearga, fac jogging.
Au vointa, adica alearga de fiecare data cand au ocazia, chiar si in pauza de masa, dar au si conditiile necesare, ei nu se tem ca daca alergi prea devreme sau prea tarziu, risti sa ajungi victima unor hoti sau, mai rau, a unor caini maidanezi.

Reintorsi din plimbare, am servit o cina usoara si cred ca am dat stingerea pana in ora 22.00. Urma o prima zi cu meniu complet de plimbari.

Urmeaza Sydney IV: Ian Thorpe nu era acasa

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668