Sydney VI: Manly si Australia – Olanda

Sambata, 10 octombrie … O noua zi in Sydney, o noua zi de plimbari. Trezirea am dat-o iar undeva in jurul orei 6.30, desi abia pe la 10 ne-am pus in miscare. Inceputul de traseu este identic, Elizabeth Bay spre King’s Cross, insa prognoza meteo pare sa fie ceva mai buna, astfel ca gazda noastra decide sa ne duca la plaja.

Decizia nu a fost prea clara si din aceasta cauza nu mi-am luat costumul de baie la mine, nimeni nu si l-a luat, dar programul a fost clar. Mergem cu feribotul pana la Manly, iar apoi ne intoarcem si, daca vremea ne-o permite, ne urcam pe celebrul pod din spatele Opera House, respectiv Sydney Harbour Bridge.

Ajungem, ca de obicei, la statia de tren de la King’s Cross si am al doilea soc in legatura cu geografia oamenilor. Vanzatorul de bilete este un asiatic de vreo 40 si ceva de ani, simpatic si zambaret, insa in momentul in care ne intreaba de unde suntem, avem cu el dialogul clasic: “Where are you from? Romania! Ah, Romania? Budapest!”. Parca deja m-am saturat de dialogul acesta, insa nu era ultima data cand aveam sa aud de Budapesta.

In fine, luam trenul pana la Town Hall si de acolo mergem catre feribot. Un bilet dus-intors este scump, vreo 12 dolari australieni, ceva mai mult de 30 de lei, insa cursa din centru si pana la Manly este cea mai lunga din program, 30 de minute dus si 30 de minute intors. Doamna de la casa este insa draguta si ne ofera un abonament de familie, care face vreo 48 de dolari, deci am scutit cam un bilet dus-intors.

Atmosfera de pe feribot este una placuta, insa daca aveti noroc, sunteti rapid de picior si nu va e teama de vantul puternic, trebuie sa stati pe portiunea neacoperita pentru poze si nu numai. Din pacate, la dus noi am prins feribotul pe ultimii metri si intr-un moment in care era destul de plin.
Dupa o plimbare de o jumatate de ora pe apa, am ajuns la Manly, o suburbie-statiune din zona de nord a orasului Sydney. De altfel, Manly Beach este cea mai cunoscuta plaja din partea de nord a orasului, un titlu important daca ne gandim ca orasul are numeroase deschideri la apa, Marea Tasmaniei sau Oceanul Pacific.

De la debarcader traversam o sosea si o luam pe o straduta pietonala foarte draguta, cu magazine si restaurante de o parte si de cealalta. Cladirile au un stil aparte si aduc aminte de filmele western. Vremea este placuta, insa un pic ciudata. Daca esti la umbra si te prinde o pala de vant, s-ar putea sa-ti fie rece rau, daca esti la soare, sigur transpiri si te bronzezi.

Straduta pietonala face legatura intre debarcader si plaja, iar noi ajungem la plaja dupa ce mai traversam o sosea. Apropo, semafoarele sunt cu zgomote distincte, pentru a ajuta persoanele nevazatoare, iar semnele de trecere pentru pietoni au niste desene ciudate, in care este prezentata o pereche de picioare de la sold la glezna.

In ciuda faptului ca afara poti sa spui ca este un pic racoare, atmosfera de pe plaja este incinsa. Tocmai a inceput World Masters Games, un fel de Olimpiada pentru amatori cu varsta de peste 30 de ani. Participa in total vreo 3.000 de sportivi din foarte multe tari, competitia tine vreo zece zile, iar Manly Beach gazduieste probe de barci, surf, inot si triatlon, adica 3 in 1, barci, inot si alergare.

Valurile sunt destul de mari, curentii puternici si daca nu esti inscris in competitie, inotul este interzis. Din ce inteleg, localnicii fac legea la aceste sporturi, iar lupta se da mai degraba intre echipele de salvamari din Sydney. In ciuda avertismentului cu inotul interzis, nu ezitam sa ne retragem mai de o parte si sa incercam apa. Nisipul este fin, plaja este curatica, iar apa este racoroasa. Dar cand ii vezi pe meseriasi cum se lupta cu valurile, parca iti vine sa lasi frica de o parte si sa-ti bagi picioarele in ea de apa.

Ca si la Rushcutters, la iesirea de pe plaja sunt numeroase cismele pentru spalarea nisipului. Noi facem cateva poze la malul apei si o luam la pas prin suburbie. Tata nu rateaza ocazia sa se fotografieze la intrarea intr-un cabinet de avocatura. Zona nu este cu nimic mai prejos decat centrul orasului. Curatenie, spatiu, parcari, strazi asfaltate corespunzator, tot ce-ti doresti.

Revenim pe straduta pietonala care leaga debarcaderul de plaja si cautam un local pentru ca este deja ora pranzului. Incercam la un Hungry Jack’s, varianta australiana a McDonald’s-ului, insa nu avem noroc de locuri. In cele din urma intram intr-un restaurant cu specific local, imbiati de un angajat care sta in fata carciumii pentru a-i anunta pe trecatori meniul zilei.

Restaurantul pare o afacere de familie, un lucru la moda in Sydney. Parand ca vorbim o limba cunoscuta, angajatul care statea in fata restaurantului ne intreaba daca suntem din Cehoslovacia. Ii spunem ca suntem din Romania, iar el exclama imediat “Ah, Hadzi, the famous romanian football player”. Mi se pare normal, din moment ce Romania nu prea a mai dat nimic interesant de la Hagi incoace. Mi-am dat seama si de ce a spus “Hadzi”, se pare ca tipul este grec la origini.

Masa de pranz, extrem de gustoasa, a trecut pe nesimtite, iar noi am luat-o la pas, din nou prin magazinele din apropiere. Suvenirurile si deja celebrele incaltari Ugg-iz sunt la putere. Mama si-a luat niste botosei simpatici si usori, insa nu a fost atenta si i-a luat usor dezlipiti. Nu e nicio problema, la Sydney este normal sa duci marfa inapoi, daca sunt probleme. Ti-o poate schimba sau iti poate da banii inapoi.

Mie mi-au ramas ochii la un posibil inel de logodna si am pacalit-o pe Cristina spunandu-i ca ma duc sa iau niste ziare, ca sa pot sa ma duc singur dupa inel. Mare greseala am facut, m-am dus nepregatit, iar inelul avea sa se dovedeasca prea larg. S-ar putea sa-i vina … peste vreo 30 de ani.

Ne imbarcam in feribot, pentru intoarcere, si nimerim langa o multime de pusti. Ei par sa reprezinte o echipa de juniori a unei formatii de fotbal european din Noua Zeelanda. Au tricouri negre, gen All Blacks, inscriptionate cu New Zeeland Knights, o echipa de fotbal infiintata cam acum un deceniu. Pustii sunt extrem de energici si bucurosi de cele cateva cumparaturi facute, in special ghete de fotbal si echipament sportiv.

Revenim in centru si o luam la pas catre Sydney Harbour Bridge, vechiul si celebrul pod. Constructia este coplesitoare, insa foarte bine definita. Pe fiecare sens de mers exista si o zona pentru pietoni, astfel ca podul poate fi traversat lejer si la pas.

In lungime totala de aproape 1,2 kilometri, Sydney Harbour Bridge leaga, practic, partea de nord de partea de sud a orasului. Podul este extrem de elastic, astfel ca cei mai slabi de inima s-ar putea sa aiba ceva probleme daca incearca traversarea ca pieton. Zona de pietoni este delimitata de zona pentru masini cu un gard robust si care are in varf trei linii de sarma ghimpata. Aceeasi constitutie o intalnim si de partea cealalta, astfel ca e mai complicat sa te arunci de pe pod in apa.

Si pe Sydney Harbour Bridge jogging-ul este la moda, existand multi iubitori ai sportului care se iau la intrecere cu masinile. Daca va tine si aveti si banii necesari, puteti urca pana in varful podului, la peste 100 de metri inaltime. Senzatia pare sa fie unica, insa costul este pe masura, in jur de 200 de dolari, cam 550 de lei. In pret intra pregatirea necesara, dar si echipamentul. In cadrul acestei actiuni sunteti agatat cu un lant de o bara circulara si aveti sanse sa va treziti cu niste saci plini cu nisip la brau, pentru a nu fi luati de vant. Se pare ca foarte multi si-au incercat norocul in varful podului, dar au existat si accidente, multe persoane, mai ales femei, pierzandu-si cunostinta din cauza emotiilor. Cum era de asteptat, podul are la baza vreo doua magazine cu suveniruri.

Facem ceva poze pe Sydney Harbour Bridge si batem in retragere catre casa, mai ales ca se insereaza. Luam trenul catre King’s Cross si ajungem rapid in Elizabeth Bay Road. Urcam si luam cu asalt dusul. Profit de ocazie pentru a prezenta o noua ciudatenie locala. Dupa faza cu monedele, vine randul apei. Ei bine, da! La Sydney, de cele mai multe ori apa este “etichetata” pe dos fata de cum stim noi. Apa calda este la albastru si apa rece este la rosu. Deh, doar suntem la capatul celalalt al lumii.

Seara o petrecem in fata televizorului. Iarasi m-am supus majoritatii si am acceptat sa vedem la televizor meciul amical de fotbal dintre Australia si Olanda, desi jocul s-a disputat pe Aussie Stadium, arena situata in Moore Park, la doi pasi de locul in care ne aflam.

Motivele au fost numeroase, ba ca gazdele noastre nu stiu exact unde este Aussie Stadium, ba ca biletele sunt scumpe (intre 45 si 120 de dolari, deci intre 130 de lei si 320 de lei), ba ca s-ar putea sa ploua, ba ca poate nu mai gasim bilete (desi ne gandeam de vreo doua zile la meci), ba ca este un meci amical si cele doua formatii nu vin cu jucatorii de baza, etc.

In fine, am stat la un pahar de bere sau tequila si am urmarit meciul, Australia – Olanda 0-0. Partida a fost una destul de echilibrata, cu Olanda in prim plan, cum era de asteptat. Australienii sunt in crestere la fotbal, dar departe de lumea buna, mai ales ca ei considera, inca, acest sport ca fiind unul de domnisoare.

Au un Harry Kewell, un Tim Cahill, un Lucas Neill si cam atat. De altfel am avut o disputa constructiva cu gazda noastra pe motivul capitanului de echipa al Australiei. Dansul zice ca e Cahill, eu zic ca e Neill, pentru simplul motiv ca fundasul are … banderola de capitan pe brat. Sigur ca aveam dreptate, dar n-am insistat. Probabil gazda noastra inca nu stia exact cu cine se pune. La pauza a dres-o: “L-au inlocuit pe Cahill, iar acum banderola este la Neill”.

Eu mi-am incheiat seara usor ametit de cele trei pahare de tequila pe care le-am dat pe gat. Urma o noua zi de plimbari, o zi care avea sa se dovedeasca destul de nereusita.

Urmeaza Sydney VII: Complexul Olimpic

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney V: Victorie – Am ajuns la Opera House

Vineri, 9 octombrie … Ca in fiecare zi, ne trezim in jur de 6.15, instalatia de incalzire fiindu-ne, din nou, ceas desteptator. Afara vremea este destul de urata, am senzatia ca a si plouat. Nu conteaza, avem in fata o noua zi de plimbari. Dupa micul dejun clasic, stam la o ceasca de cafea, palavragim si incercam sa stabilim programul zilei.

Cum prognoza meteo nu este prea grozava, tata are ideea de a ne deplasa catre obiective acoperite. Astfel punctam programul zilei: Gradina Botanica – Portul Militar – Opera – Centru – Sydney Tower. Pornim la drum in jur de ora 10.00.

Traseul initial este cel clasic, Elizabeth Bay Road spre King’s Cross, numai ca de data asta nu mergem catre metrou, ci o luam spre Gradina Botanica. Pana sa ajungem la Gradina Botanica, trecem pe langa Portul Militar, astfel ca avem ocazia sa facem poze cu cateva vase de razboi. Vremea continua sa fie urata, chiar as zice ca e un pic de burnita si destul de racoare.

Traversam strada si intram in Gradina Botanica. Acest obiectiv imi aduce aminte de Parcul Herastrau. De fapt, in linii mari cam seamana. Exista numeroase cai de acces catre Gradina Botanica, iar intrarea este libera. Sunt si ceva masini inauntru, dar si multi oameni care fac jogging, ceea ce deja am senzatia ca a devenit sport national.

Ajungem in dreptul unui club de inot care are si o piscina in aer liber, chiar pe malul apei. Desi sunt vreo 14 grade afara, e burnita si noi avem bluze si geci pe noi, sunt vreo 5-6 oameni care inoata in piscina in aer liber si sunt chiar oameni in toata firea, spre 40-50 de ani. A fost primul moment in care m-am simtit mic si insignifiant.

Gradina Botanica din Sydney este plina cu fel si fel de copaci, fel si fel de ierburi, denumiri care nici nu-ti trec prin minte, plante de prin toate colturile lumii. In ciuda acestui fapt, foarte des intalnesti panouri cu anunturi prin care esti rugat sa calci iarba, sa imbratisezi copacii si sa vorbesti cu natura.

Pe langa latura sa pozitiva, mesajul mi s-a parut si plin de logica. Ingrijitorii sunt laudati, astfel, pentru modul exemplar in care intretin vegetatia, iar oamenii dusi cu pluta, care nu se mai inteleg cu nimeni, pot avea in natura un companion demn de luat in seama.

Profit de moment ca sa va spun ca una dintre cele mai raspandite boli in Australia este depresia, iar principalul motiv pentru care oamenii sufera de depresie este faptul ca ei intra mai greu in contact cu alte culturi sau cu alte tari. Fiind o tara-continent esti cam obligat sa iei avionul pentru a ajunge intr-o alta tara, iar aici vorbim atat de costuri ridicate, cat si de frica de zbor. Nu esti ca in Europa, unde poti sa ajungi din Romania in Franta cu masina sau cu trenu.

Revenind, trebuie sa adaug ca mesajele prin care oamenii sunt rugati sa imbratiseze copacii au avut si un efect negativ. Am intalnit un copac care a fost imbratisat de prea multe ori de-a lungul timpului, s-a imbolnavit, s-a incovoiat si a fost in cele din urma ingradit. Iar chestia asta este chiar reala, nu este legenda. Acum copacul este in refacere, dar nu mai ai permisiunea de a-l atinge. Sigur, gardul ce-l inconjoara nu este unul extraordinar, dar oamenii, prin educatia lor, iau foarte in serios situatia. Daca nu e voie, nu e voie.

Surprinzator, sau poate nu, Gradina Botanica din Sydney are si animale. Si nu ma refer la rate, gaste sau banalitati de genu, ci la lilieci mari si destul de urati. Sunt cu sutele sau poate chiar miile, insa ni se spune ca nu sunt periculosi pentru oameni. De fapt, sunt lilieci ierbivori care fac destul de mult rau plantelor din Gradina. Ca suprafata ei acopera o distanta mica, dar in perimetrul lor sunt cam 100 de lilieci atarnati in fiecare copac.

Cum era de asteptat, in Gradina Botanica exista si un magazin de suveniruri. Normal, am lasat si pe acolo cativa banuti, nu foarte multi. Insa, trebuie sa mentionez ca aici am avut primul soc in legatura cu relatiile umane. Cum foarte des se intampla in Sydney, in momentul in care iesi cu ceva produse dintr-un magazin de suveniruri, trebuie sa te astepti ca vanzatorul sa te intrebe de unde esti. Poate o fac din interes, poate o fac din complezenta, asta nu conteaza.

Ajung cu produsele la casa si urmeaza un mic dialog savuros. “Hello, how’re you doing? I’m fine, thank you! Where are you from? Romania! Ah, Germany? That’s great”. Am ras vreo zece minute dupa aceea, incercand sa-mi dau seama cum de m-a vazut aia neamtz.

Legat de Gradina Botanica, trebuie sa mai amintesc si de un episod mai putin placut. Prins in mrejele peisajului, grabit de programul strict si pus in situatia de a avea aparatul foto intr-o mana si camera de filmat in cealalta, am reusit performanta de a da cu camera de filmat de pamant in drumul spre toaleta. Ea inca functioneaza, dar a ramas cu ceva urme vizibile.

Trecuti prin Gradina Botanica, ne-am continuat drumul catre cel mai important obiectiv al expeditiei, Opera House. Am mers pe langa malul apei, am mai facut ceva poze pe drum si am remarcat, din nou, populatia care face jogging necontenit.

Chiar inainte sa intram in curtea Operei, burnita a devenit o ploaie in toata regula. Totusi, nu am ratat ocazia de a face cateva poze pe scarile din fata Operei. Pe interior cladirea arata destul de ciudat si nu mi s-a parut sa aiba ceva aparte. As zice ca exteriorul este punctul de atractie. Oricum, Opera House din Sydney este asezata pe mai multe niveluri, are mai multe Sali, cateva restaurant, un magazin de suveniruri, desigur, si o parcare subterana maricica.

In holul principal era o harmalaie mare si foarte multi copii. Cred ca urma un spectacol pentru ei. Am savurat cate un sandwich si o bautura la unul dintre cele cateva bufete si am mers spre magazinul de suveniruri. Am cumparat si de acolo mai multe produse si cum era cam ora pranzului, am luat-o la pas sa cautam un restaurant.

Ne-am incercat norocul la primul restaurant din incinta Operei care ne-a iesit in cale, insa cei de acolo ne-au informat ca tocmai au intrat si ei in pauza de masa si ca putem servi pranzul, dar ne alegem doar cu resturi, astfel ca am coborat la un nivel inferior, la un alt restaurant.

Cum nici acolo nu am avut noroc, am decis sa parasim Opera House. Afara se mai domolise ploaia, astfel ca am luat-o la pas catre centru si am poposit intr-o bodega destul de aratoasa si in care ne-am mutat de vreo trei ori pana a fost toata lumea multumita de masa aleasa. In general s-a mers pe ce se stia, friptura de porc, pui, peste sau fructe de mare. Eu, ajuns pe taram strain si impresionat de cele vazute, am decis sa ma dau viteaz pana la capat si am vrut sa incerc ceva specific, astfel ca am ales salata de Korobuta. Pana sa vina mancarea, in cadrul grupului s-au facut numeroase pariuri in legatura cu ceea ce ar putea fi aceasta … salata de Korobuta.

Salata de Korobuta inseamna vreo trei felii de prosciutto crudo, trei bucati de mango si … multa iarba (nutret), asortata cu un pic de ulei care sa-i dea un pic de gust sarat. Abia apoi am fost informat de catre gazda noastra ca respectiva salata este un fel de mancare agreat mai mult de persoanele gay, dar ca am scapat, fiind salvat de faptul ca eram intr-un grup variat.

Cu aceasta ocazie ni s-a spus ca gay-ii sunt usor de recunoscut dupa modul in care alearga: cate doi si insotiti de un caine de talie cat mai mica. Daca sunt doi, dar au un caine de talie mai mare, este, totusi, posibil sa fie vorba de frati sau tata si fiu.

Imediat dupa masa de pranz ne-am indreptat catre portul din centrul orasului, de unde urma sa mergem spre Sydney Tower. In port am dat peste doi aborigeni care cantau pentru un ban in plus. Sustinuti de un negativ facut pe calculator, aborigenii scoteau niste sunete interesante cu ajutorul unor instrumente specifice. Din pacate nu am retinut cum se numesc instrumentele respective.

Am fost informati ca din moment ce i-am filmat sau fotografiat, ar fi normal sa le lasam ceva maruntis. Impresionat de melodiile lor, am decis sa fac un mic sacrificiu si sa dau vreo 20 de dolari pentru a cumpara doua dintre cd-urile scoase de ei la vanzare. Un cd are 5-6 melodii foarte interesante, al doilea cd are vreo 18 melodii mai putin impresionante. Dupa ce le-am lasat banii si am luat cd-urile, ei m-au invitat sa facem o poza impreuna si nu am ratat ocazia.

Imediat dupa aceea am decis sa facem o noua pauza de mers la toaleta. Cu aceasta ocazie am observat ca la Sydney nu exista cultura toaletelor publice la vedere sau a toaletelor ecologice, cum este la noi. La ei, toaletele sunt cat mai putin vizibile si sunt parte componenta a cate unui complex comercial sau pur si simplu a unei cladiri cu magazine. Desi sunt mai putin vizibile, exista numeroase insemne care sa-ti arate exact unde sunt situate.

In general, la toaletele de barbati nu va asteptati sa gasiti pisoare ci un fel de jgheab ca la animale, jgheab scaldat de apa la intervale fixe de timp. Imediat dupa ce am iesit din toaleta, ochii mi-au zburat spre un magazin de suveniruri care avea arborat in geam o replica a unui tricou al nationalei de fotbal a Australiei. Desi nu era original, nu am ratat ocazia de a-l achizitiona pentru 56 de dolari.

Din centrul orasului am luat-o pe strada care duce spre Sydney Tower. Desi drumul este aproape drept, peripetiile nu au lipsit. Ne-am oprit sa facem poze cu un perete de apa care ofera o imagine spectaculoasa si am aflat, cu aceasta ocazie, ca exact langa peretele acela se instaleaza, in fiecare an, cel mai mare brad de Craciun din oras.

In stilu-mi caracteristic, am remarcat un tricou al nationalei de rugby a Australiei in vitrina unui magazin de peste drum si am provocat o usoara stare de tulburare seniorilor. Grabit sa pun mana pe tricoul respectiv, am traversat in viteza, fara sa fiu vazut, si asa ne-am pierdut unii de altii. Constient ca nu am mult timp la dispozitie, am solicitat un tricou marimea XXL, fiind sigur ca este marimea potrivita, l-am verificat sa nu aiba probleme, l-am platit, 151 de dolari (cam mult, desi este original) si am plecat. Aveam sa constat ca daca tricourile XXL din Italia imi sunt mici, semn ca italienii sunt destul de subtiri, tricourile XXL din Australia imi sunt largi, semn ca australienii sunt niste masculi mult mai vanjosi.

Speriati de faptul ca ne-au pierdut din priviri, seniorii nu-si explicau daca i-am depasit si suntem mai in fata sau ne-au lasat mult in urma si nu ne mai vad. Pana la urma au decis sa se intoarca pana la inceputul strazii, dar nu ne-au vazut pentru ca noi eram pe trotuarul de vizavi. Ne-am reintalnit dupa vreo doua minute, timp in care m-au si sunat pe telefonul care zacea tolanit pe perna de acasa.

Am urcat strada spre turn si am ajuns la Sydney Tower, o cladire de peste 300 de metri inaltime. Ca si la celelalte obiective cu intrare, un bilet la Sydney Tower costa vreo 24 de dolari, daca vrei sa ajungi pana la primul nivel, adica la 260 de metri inaltime, sau dublu, daca vrei sa ajungi pana in varf de tot, la 305 metri inaltime.

Am decis sa urcam pana la primul nivel, unde se ajunge cu liftul, pentru ca urcarea pana in varf este mai complicata. Pentru a ajunge in varf ai nevoie de echipament si o pregatire prealabila, ambele incluse in pret, iar urcarea se face pe exteriorul cladirii, in conditii nu tocmai agreabile.
La primul nivel exista, cum era de asteptat, magazinul de suveniruri, insa preturile sunt mari sau foarte mari. O replica a turnului de vreo 3 centimetri inaltime costa vreo 7 dolari, aproape 20 de lei. O replica medie, de vreo 6 centimetri inaltime, costa vreo 15 dolari, spre 40 de lei. O replica mare, de 10 centimetri inaltime, costa 24 de dolari, peste 60 de lei. Aceleasi preturi sunt si la replicile pentru Opera House sau pod.

Am facut o groaza de poze din Sydney Tower, pentru ca privelistea este extraordinara, insa mi-am facut si nevoile, la propriu, in turnul lor, ca sa o zic pe romaneste. Cred ca am zabovit pe acolo cam o ora, timp in care ne-am benoclat la suveniruri, dar si la avioanele care pareau la acelasi nivel cu noi. Acolo am facut si cateva poze cu vijelia care se apropia. De altfel, coborarea din Sydney Tower a fost cu cantec.

Chiar in momentul in care trebuia sa urce grupul nostru de cinci in lift pentru coborare, am fost informati de personal ca afara este o mica furtuna si un vant de peste 120 de kilometri pe ora, iar cum lifturile lor sunt proiectate sa reziste la un vant de pana in 120 de kilometric pe ora, va trebui sa asteptam cateva minute pana se linisteste situatia. In acel moment unii dintre noi au inceput sa planga, insa nu dau nume, pentru ca nu este frumos.

Cu chiu cu vai am coborat si am trecut printr-un tunel pentru a intra intr-o cladire alaturata, unde exista un fel de cinematograf 3D in care ne-au fost prezentate cateva filmulete cu imagini din Sydney si din intreaga Australie, dar si o scurta prezentare a tarii. Oztrek se numeste cinematograful, este alipit de Sydney Tower, iar filmuletele si prezentarea sunt incluse in biletul pentru Sydney Tower.

Odata cu lasarea serii am luat-o inapoi spre casa, fara a rata sansa de a face poze intr-o zona denumita Piata Rugby. A fost o adevarata placere.

In apropiere de King’s Cross ne-am oprit pentru o sedinta de shopping de alimente, insa pe drum ne-a prins ploaia si am ajuns acasa destul de uzi. Programul de seara a fost aproximativ acelasi: cina, un pic de televizor si somn de voie. Am aflat ca australienii au un canal de televiziune pe care se transmite in direct sedintele parlamentului, pentru ca cetatenii sa-si poata urmari alesii la lucru. Ne-am culcat din nou foarte devreme, mai ales ca a doua zi aveam in program alte cateva obiective.

Urmeaza Sydney VI: Manly si Australia – Olanda

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney IV: Ian Thorpe nu era acasa

Joi, 8 octombrie - Prima zi cu program complet de Sydney a inceput undeva in jurul orei 6.15, cand Cristina si cu mine ne-am trezit mai degraba fara sa vrem. Legatura directa cu balconul a insemnat si legatura directa cu instalatia de incalzire a apartamentului, o instalatie care facea un zgomot destul de puternic si care a fost ca un ceas desteptator pentru noi in majoritatea zilelor.
Gazdele noastre obisnuiau sa se trezeasca in jur de ora 6, iar cum la Sydney era inceput de primavara, inca racoare dimineata, se dadea imediat drumul la instalatia de incalzire.

Una dintre cele mai placute experiente la Sydney a fost micul dejun luat in timp ce priveam portul. Apartamentul avea o vedere de vis si este o adevarata placere sa iti bei cafeaua uitandu-te la apa lina si la numeroasele barcute insirate pe langa mal.
Dupa un mic dejun clasic, cu paine, margarina, sunca, felii de branza, cafea, croissante sau suc de portocale, ne-am echipat pentru prima drumetie oficiala si am luat-o la pas catre cea mai apropiata statie de tren-metrou.

Spun tren-metrou pentru ca la ei este considerat tren, oficial orasul nu are metrou, insa acest tren functioneaza dupa aceiasi parametri precum metroul de la noi. Soseste la intervale de maxim zece minute, are circa 19 statii pe o magistrala, iar statiile sunt asemanatoare cu cele din Bucuresti. Pe de alta parte, mijlocul de transport respectiv arata precum un tren romanesc si circula atat pe sub pamant cat si pe la suprafata.

Mai mult, pretul unui bilet este destul de piparat fata de pretul unei calatorii cu metroul de la Bucuresti. Noi am mers de cele mai multe ori cate 2-3 statii, iar un bilet dus-intors costa cam 3,2 dolari australieni, cam peste 8 lei, si asta doar pentru doua calatorii. Daca iei un bilet doar dus, atunci te costa si mai mult, vreo 4,4 dolari australieni, deci spre 10-11 lei.

Pana la statia de metrou, am facut o oprire la o casa de schimb valutare, pentru a transforma valuta pe care o aveam in dolari australieni. Atunci am observat ca fiecare dintre noi a venit de acasa cu valute diferite, fiecare pregatind bani in lire sterline, euro sau dolari. Nu va faceti probleme, toate aceste valute pot fi preschimbate fara probleme la exchange-urile lor, iar la casa de schimb valutar la care am fost noi chiar nu ne-au cerut pasapoartele.

Desi se numesc dolari australieni, bancnotele lor au inscriptionata, cum era de asteptat, figura Reginei Marii Britanii. Bancnotele sunt colorate destul de puternic, rosu, verde, galben sau albastru, in functie de valoare, insa marea surpriza aveam sa o remarc la monede. Stiam ca Australia este la capatul celalalt al lumii, dar nu ma asteptam ca totul sa fie cu susul in jos. Pe langa design-ul dragut, monedele australiene au si o caracteristica ciudata. Sunt exact pe invers decat ne-am fi asteptat. Moneda cea mai mare are valoarea cea mai mica si invers. Astfel, moneda de 50 de centi este cam de patru ori mai mare decat moneda de 2 dolari.

Plimbarea a pornit din Elizabeth Bay, cartierul in care am locuit, si a continuat in King’s Cross, un cartier alaturat, care de altfel este considerat si cel mai rau famat cartier al orasului, un fel de Cartierul Rosu din Amsterdam. Chiar si asa, King’s Cross arata cam ca un cartier bun din Bucuresti, singurele probleme sunt vineri si sambata seara, cand aici vin toti cei cu chef de bautura si degusta din greu. In King’s Cross sunt numeroase cluburi de noapte, numeroase localuri cu program de streaptese, cateva hosteluri si cladiri cu locuri de odihna pentru turistii cu rucsac, cateva magazine cu suveniruri, dar si o cladire-spital in care oamenii se pot droga sub supraveghere medicala. Concret, dependentii de droguri vin la spital, li se administreaza doze din ce in ce mai mici si sunt tinuti sub supraveghere pana la disparitia efectelor immediate.

Granita dintre King’s Cross si Elizabeth Bay Road este o sectie de politie destul de ciudat amplasata. Spun asta pentru ca imediat langa intrarea in sectia de politie este intrarea intr-o toaleta publica si se pare ca multi dintre cei care vin in King’s Cross pentru a se incinge la un pahar de bautura mai incurca intrarea in toaleta cu intrarea in sectia de politie.

In sfarsit, am ajuns la statia de tren-metrou King’s Cross, statie care este amplasata, ca multe altele, sub o cladire, de cele mai multe ori sub un magazine. De la King’s Cross si pana la Town Hall sunt doua statii, iar trenul vine mai repede decat era asteptat, astfel ca ajungem foarte repede la primarie. Primarie pe care nu am putut sa o vizitam, pe motiv ca este in renovare. Insa am aflat ca respectiva cladire nu este a primariei, ci aparatul administrativ sta acolo cu chirie. Un lucru care ar trebui sa ne dea de gandit.

Aproximativ in dreptul primariei se gaseste o intersectie destul de ciudata, insa exemplul acelei intersectii a fost preluat de curand si in Marea Britanie, din cate am aflat ulterior. Este vorba despre o intersectie in trei timpi. Doi timpi pentru masini si un timp exclusiv pentru pietoni. In timpul respectiv, pietonii pot traversa in orice directie doresc, chiar si pe diagonala. In timpul rezervat pietonilor, intersectia nu este strabatuta de masini.

La cativa pasi de Town Hall se afla Paddy’s, un supermarket care aduce un pic cu magazinele de ieftineli de la noi, gen Europa, IDM, etc. De altfel, orasul Sydney este scump, in medie este cam de 2-3 ori mai scump decat Bucuresti, iar daca ajungeti vreodata si cautati lucruri mai ieftine sau vreti sa cumparati mai multe suveniruri pentru cei de acasa, Paddy’s este un loc foarte bun pentru shopping.

Sydney este dominat de asiatici, care, fiind relativ aproape de aceasta zona, au populat orasul. Paddy’s poate fi asemanat cu un magazin plin de chinezarii, insa chinezariile puse in vanzare acolo sunt de o calitate mult mai buna decat cele de la noi. Pe plan socio-cultural, daca australiencele sunt mai atragatoare din puncte de vedere fizic, australienii prefera mai mult asiaticele pentru educatia si cultura lor. Asiaticele sunt considerate a fi mai cuminti si mai ascultatoare.

O vizita la Paddy’s ne-a usurat de cativa banuti, insa nu puteam rata ocazia de a cumpara diferite nimicuri cu insemnele zonale. Pe langa Paddy’s trece sina suspendata a Mono-rail-ului, pentru ca cei din Sydney si cei care ajung la Sydney au si aceasta posibilitate, de a vedea macar o parte a orasului din Mono Rail. Nu am avut ocazia sa facem o plimbare, dar sunt anumite zone destul de haioase in care Mono Rail-ul trece foarte aproape de cladiri sau pe deasupra masinilor.

Trecem pe langa cateva obiective mai putin importante, intrarea in cartierul chinezesc, Powerhouse Museum si Exhibition Center, si ajungem langa Centrul Acvatic Ian Thorpe, o cladire maricica, as zice cam cat doua sali de sport de la noi. M-ar fi mancat in talpa sa intru, insa m-am supus majoritatii si am zis sa ne continuam drumul. Oricum nu l-am gasit pe Ian Thorpe pe acolo si mirosul de sulf se simtea de afara. Am facut cateva poze cu cladirea si ne-am continuat drumul.

Primul obiectiv la care am intrat a fost Chinese Garden. O gradina botanica cu numeroase plante asiatice, balti pline cu pesti viu colorati, cateva iguane lasate la liber, pe una chiar am pozat-o in intreaga-i splendoare, si cateva constructii de tip asiatic. Nu mai stiu exact daca a fost cu intrare sau nu, insa pot spune ca pentru o anumita suma ai posibilitatea sa imbraci un costum traditional si sa faci cateva poze profesioniste in curte. De asemenea, la iesire se gaseste clasicul magazin de suveniruri.

De la Chinese Garden am mers spre Harbourside, practic un alt port al orasului, si am facut numeroase poze cu privelistile. Aveam vedere spre centrul orasului, spre unul dintre vasele de lupta ancorate in port, dar si spre obiectivele aflate de o parte si de alta a drumului, respectiv Muzeul Martim si Acvariul.

Am decis sa intram la Acvariu, una dintre principalele atractii ale orasului, si nu am facut rau. Cladirea este impunatoare, foarte bine delimitata si aranjata, dar cu un pret pe masura. Intrarea la acvariu este vreo 32 de dolari de persoana, spre 80 de lei, insa fiind un grup de cinci persoane, am beneficiat de o oarecare reducere, iar costul final a insemnat cam 24 de dolari de persoana, vreo 60 de lei.

Exista numeroase variante de pret, in functie de numarul de persoane care alcatuiesc grupul, de cati copii si cati adulti sunt, etc. Exista si posibilitatea de a plati dublu pe un bilet, in cazul in care vrei sa incerci senzatiile pe care ti le poate oferi momentul in care hranesti rechinii. Am preferat sa nu hranim rechinii, ci doar sa-i admiram din cele cateva tuneluri de sticla existente.

Cum se poate vedea si din poze, cele mai interesante sunt tunelurile de sticla prin care treci si din care poti admira pestii si celelalte animalute. Chiar si asa, este interesant sa-ti treaca un mic rechin pe deasupra capului si sa stii ca intre tine si el este doar un perete de sticla. Acvariul are si alte zone distincte care sa-ti atraga atentia, dar si un anunt cu privire la pisicile de mare. Respectivul anunt tine sa atraga atentie asupra pericolului pe care il reprezinta aceste animale.

Pisicile de mare sunt vinovate pentru moartea a sute sau chiar mii de oameni anual, insa oamenii le-au acordat o atentie sporita abia dupa moartea regretatului Steve Irwin. Exemplarele pe care le-am descoperit la Acvariul din Sydney au lungimea acului cam de doua ori mai mare decat cea a corpului, un astfel de animal fiind vinovat de moartea lui Irwin din 2006. Si ca o paranteza as vrea sa spun ca expeditia pana la Sydney nu ne-a adus o vizita la Gradina Zoologica a lui Steve Irwin, aceasta fiind situata undeva la circa 1.200 de kilometri de Sydney, deci mult prea departe.

Iesirea din Acvariu se face, obligatoriu, prin magazinul de suveniruri, magazin in care am lasat cativa banuti buni, desi, fiind un magazin oficial, preturile nu sunt nici pe departe mici. Nu puteam rata, insa, ocazia de a ne cumpara diferiti maimutoi, cateva cani si cativa magneti pentru frigider, febra magnetilor prinzandu-ma si pe mine.

Deja iesirea din Acvariu s-a facut undeva pe la 6 seara, astfel ca dupa Acvariu a urmat o scurta plimbare prin Darling Park si o vizita prin QVB (Queen Victoria Building), un fel de magazin Victoria de la noi. QVB-ul este un magazin ridicat pe vreo patru niveluri si este considerat intr-o oarecare masura un magazin de lux. Si aici am lasat cativa banuti, insa mai putini, QVB-ul urmand a fi tinta noastra intr-o alta zi.

La subsolul QVB-ului se afla, cum altfel, o statie de tren si am luat trenul spre King’s Cross, iar de acolo plimbarea clasica spre casa. De altfel, de la Elizabeth Ray Road si pana la statia de tren King’s Cross nu cred ca faceam mai mult de zece minute in plimbare usoara pe jos. Cred ca am ajuns acasa in jur de 7,30 seara, insa Cristina si cu mine, treziti de la 6.15 dimineata, cu vreo 2-3 ore mai devreme decat ai mei, si plimbati din greu, am cedat primii si pana la ora 9 seara deja dormeam, cu gandul la urmatoarea zi de plimbare.

Urmeaza Sydney V: Victorie – Am ajuns la Opera House

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney III: Raufacatorii, consulatul si Rushcutters Bay

… Cum spuneam, la aterizarea pe aeroportul din Sydney, eu si Cristina am avut probleme cu actele. Dupa ce mergi pe un culoar de ti se lungesc urechile, in capat te asteapta vreo 10-12 ghisee de verificat actele. Si, desi noi eram trecuti toti patru pe foaia de calatorie, din cauza imprejurarilor, respectiv aglomeratie mare, ne-am dispersat care pe unde a apucat.

Nu credeam ca va conta, insa Cristina si cu mine am fost invitati sa asteptam sosirea unui angajat de la serviciul de imigrari. A venit o tanti si ne-a luat la intrebari. Intrebari diferite precum: Cu ce scop vizitati Australia? Cat timp aveti de gand sa stati in Australia? In ce oras mergeti? La cine mergeti? Vreti sa imigrati? etc.

Am reusit sa o convingem pe tanti respectiva ca suntem patru, cu toti, iar tata ni s-a alaturat in incercarea de a o convinge ca nu avem de gand sa ne stabilim in Australia, din pacate.
In cele din urma am fost lasati sa plecam, mai ales ca deja completasem din avion un formular cu intrebarile respective, si, dupa ce cobori niste scari cum sunt cele de la metrou, de la noi, am ajuns in sectorul de unde se ridica bagajele. Cred ca am vazut cam cinci sau sase dispozitive dintr-acelea care-ti invart gentile pana le iei pe toate, insa nu sunt sigur de cifra. Am mai trecut prin niste culoare-labirint si controale de bagaje, am facut cunostinta cu gazda noastra, care era insotit de sofer, si am parasit, finally, incinta aeroportului.

Primul contact cu taramul australian s-a facut pe o vreme placuta, dar racoroasa, mai ales daca ne gandim ca era in jur de 8 dimineata si chiar de la primul pas mi-am dat seama ca vantul isi face de cap, lucru care avea sa se adevereasca mai tarziu.
De cum iesi pe poarta, dai nas in nas cu o parcare acoperita de vreo doi kilometri lungime si care este ridicata pe vreo zece etaje. Alaturi de parcarea respectiva, aeroportul international din Sydney, denumit si Kingsford Smith, mai are vreo patru parcari neacoperite.

Ne urcam in dubita gazdei si plecam spre Elizabeth Bay Road, respectiv spre blocul care ne-a suportat si gazduit timp de vreo 6-7 zile. Cu ocazia primului drum facut in Sydney ne-am lamurit si ca acolo se merge precum in Anglia, pe partea stanga a carosabilului, iar volanul este pe dreapta.

De altfel ei pun mare pret pe partea pe care te deplasezi, si ca pieton esti “obligat”, printr-o lege nescrisa, sa mergi pe partea stanga a trotuarului, iar depasirile sa se faca prin dreapta.
Locatia unde am fost gazduiti este chiar in capatul Elizabeth Bay Road, un bloc de noua etaje cu o curte impunatoare. Intrarea in bloc se face prin lobby, respectiv respectiv pe la etajul al patrulea, iar curtea are copaci si verdeata precum in jungle, un drum pavat, niste acvarii de piatra cu pesti colorati, felinare si vreo 10-12 locuri de parcare pentru vizitatori.

Fiecare apartament are la dispozitie un garaj in parcarea subterana. In Australia este dubios ca o familie sa aiba mai mult de o masina, din aceasta cauza se prefera masinile mari, impunatoare, in stilul american, masini tocmai potrivite si pentru concedii. De asemenea, in Australia se locuieste pe stilul englez, foarte putini oameni avand in proprietate o cladire. Majoritatea stau cu chirie.

De asemenea, la intrarea in bloc exista o fantana micuta, dar cocheta. Blocul are si o piscina, insa cum la ei era abia inceput de primavara si piscina era in aer liber, piscina nu era functionala. O echipa de muncitori se ocupa de reabilitarea ei si o vopseau numai inainte sa ploua, desi nu erau romani.

Blocul are doua apartamente pe etaj si, cum am ajuns la etajul al saptelea, unde stau gazdele noastre, aveam sa vedem ca apartamentele sunt uriase, cu cate trei dormitoare, un living foarte mare, un culoar de vreo 20 de metri, trei balcoane, o bucatarie in care te rasfeti si vreo patru bai distincte, doua cu dus, cada si chiuveta si doua cu wc si chiuveta.

Dupa salutarile de rigoare, ne-am instalat. Cristina si cu mine ne-am ales cu dormitorul mai mic, fara sifonier, dar cu calculator, iar ai mei s-au ales cu dormitorul mediu, cu sifonier, dar fara calculator. Dormitorul nostru avea acces la unul dintre balcoane, al lor nu, insa acest aspect a fost, de fapt, impotriva noastra si vom vedea mai tarziu de ce.
Cum la Sydney era spre miezul zilei, iar oamenii abia incepeau sa-si traiasca viata, gazdele noastre ne-au propus sa facem un tur al imprejurimilor, pentru a evita sa dormim ziua si sa ne stricam programul.

Vizita imprejurimilor a inceput cu o trecere prin fata consulatului roman de la Sydney, ocazie cu care am aflat diferite informatii. Conform cifrelor oficiale se pare ca sunt vreo 50.000 de romani in Australia si vreo 20.000 de romani in Sydney, oras care are, totusi, o populatie de aproape 4,5 milioane de locuitori.

Sunt tineri care s-au stabilit, dar si batrani adusi pentru a avea grija de nepoti. S-a discutat pentru inchiderea consulatului din Sydney, in conditiile in care exista si o ambasada in Canberra, insa distanta dintre cele doua orase, 300 de kilometri, a facut posibila mentinerea consulatului din Sydney, mai ales ca batranii care-si primesc pensiile in Australia au nevoie de niste adeverinte de doua ori pe an si le-ar fi greu sa strabata o asemenea distanta.

Tot in momentul in care am trecut pe langa consulat am aflat detalii si despre baietasii care formau gasca de hoti din bancomate si care au fost prinsi in Australia, trupa condusa, din cate am inteles, de Iustin Covei. Se pare ca membrii gruparii veneau cate doi in Australia si din aceasta cauza am fost bagati si noi, eu si Cristina, la intrebari pe aeroport.

Trecand de consulat, am intrat pe o straduta adiacenta si am ajuns intr-un parculet splendid, care inconjoara golful pe care il vedeam din balconul de la living. Intreaga zona se numeste Rushcutters Bay si include debarcader, club de yachting, parc, etc. Parcul din Rushcutters Bay inseamna o zona verde cam cat Cismigiul nostru si cu copaci mari si foarte mari. Parcul cuprinde vreo doua sau trei terenuri de sport, pe care se alearga, se joaca rugby, dar si fotbal european, desi australienii au o parere destul de proasta despre acest sport, ei afirmand ca fotbalul european este mai degraba un sport pentru doamne si domnisoare, in comparatie cu cel de rugby sau cu fotbalul australian.

Dupa un scurt ocol, in care am avut privilegiul de a vedea si vreo doi rahatei de caine, am ajuns pe la clubul de yachting si la debarcader, de pe care am putut admira cateva ambarcatiuni superbe. Tot aici am aflat ca, desi Rushcutters Bay e, practic, parte din oras, golful a produs victime in urma cu mai multi ani, cand un rechin ratacit si-a facut de cap.

Ambarcatiunile sunt superbe, in majoritate, si costa cate o caruta de bani fiecare. Pentru parcarea lor la malul golfului se platesc alti bani buni, dar exista si varianta parcarii mai departe de mal si transferul cu water-taxi.

Tot prin parcul din Rushcutters Bay am remarcat existenta de dusuri disponibile pentru orice trecator si am intrat in contact cu una dintre caracteristicile de baza ale localnicilor. Toti australienii alearga, fac jogging.
Au vointa, adica alearga de fiecare data cand au ocazia, chiar si in pauza de masa, dar au si conditiile necesare, ei nu se tem ca daca alergi prea devreme sau prea tarziu, risti sa ajungi victima unor hoti sau, mai rau, a unor caini maidanezi.

Reintorsi din plimbare, am servit o cina usoara si cred ca am dat stingerea pana in ora 22.00. Urma o prima zi cu meniu complet de plimbari.

Urmeaza Sydney IV: Ian Thorpe nu era acasa

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Sydney II: Londra – Bangkok – Sydney, un zbor de 21 de ore

… am mers vreo 10-15 minute printr-un tunel imbarligat pentru a ajunge la poarta la care urma sa ne imbarcam pentru Sydney. Pe tata l-am uitat la bere, fetele erau inaintea mea, desi nu credeam ca vor termina atat de repede cu hainele si cosmeticele. Intr-un final ne reunim la poarta cu pricina, intr-o mare de oameni, uriasul avion urma sa fie aproape plin.

Englezoii de la poarta rad din greu si vorbesc destul de tare. Din cauza unor probleme tehnice, o tanti ne anunta, prin tipete, ca urmeaza sa se faca imbarcarea. Au prioritate familiile cu copii mici sau persoanele cu handicap, care necesita asistenta la imbarcare. Urmeaza ceilalti pasageri. Cei de la clasa I se imbarca pe un culoar alaturat. Intram in avion.

Trecem mai intai pe langa locurile de clasa I, care sunt alcatuite, practic, dintr-un fotoliu si un sustinator pentru picioare, in cazul in care vrei sa te intinzi. De asemenea primesti o perna draguta si o patura care pare sa fie destul de groasa. Ne continuam drumul si ajungem, in cele din urma, la locurile noastre de Economy Class. Chiar si asa, un bilet a costat 1.600 de euro, dus-intors.
Spatiul este destul de stramt, mai ales pentru un animal ca mine. Compartimentul are vreo 12 randuri a cate 10 locuri, care sunt asezate in sistem 3-4-3. 120 de locuri in total, in compartimentul respectiv, si doar doua toalete minuscule. La toaleta mi-era teama ca-mi ies picioarele pe usa. Ne asezam.

Intru in contact cu spatiul care, pentru o zi intreaga, avea sa-mi fie si casa si masa. Am o patura subtire, o perna moale, ciorapi speciali pentru a ma putea descalta, o periuta de dinti minuscula si o pereche de casti pentru programul de “entertainment”.
Este ora 22.00 la Londra. Ma gandesc ca acasa este deja miezul noptii. Nu mai am timp sa ma gandesc la multe. Trebuie sa ne punem centurile pentru ca urmeaza sa decolam. Din acest moment ne este prezentat un filmulet cu instructiuni de siguranta, un filmulet pe care l-am vazut de atatea ori incat, dupa Australia, aveam sa-l invat pe de rost.

Intre Londra si Bangkok am facut 12 ore. Deja mi se parea un drum lung si obositor. La Economy Class nu ai loc sa te intinzi, decat daca ai noroc si avionul este gol. Noi nu am avut noroc la dus, astfel ca mi-a fost greu sa ma odihnesc intr-un fotoliu ingust. In fine … am aterizat la Bangkok intr-un moment in care acolo era, deja, marti, 6 octombrie, ora 16.00. La Bucuresti era ora 12.00, iar la Londra ora 10.00.

Desi se spunea ca oprirea de la Bangkok este doar una pentru realimentare, am fost nevoiti sa coboram din avion, pe motiv ca thailandezii trebuie sa efectueze un control de siguranta al aeronavei. Fara sa fiu sarcastic sau altfel, primul lucru pe care l-am remarcat pe aeroportul din Bangkok a fost un miros puternic de orez cu mujdei. Nu stiu exact ce era sau de unde venea, dar chiar si asa, aeroportul din Bangkok nu difera de unul dintre terminalele aeroportului din Londra si este cu cateva clase peste cel de la Otopeni.

Concret, aeroportul din Bangkok are vreo trei niveluri functionale si este mare, chiar foarte mare. La cel de sus cobori din avion. O iei la pas spre nivelul intermediar, cobori cu ajutorul unor scari rulante si treci printr-un nou control fizic si al bagajelor de mana, inainte de a ajunge la destinatie. Aici, Cristina a remarcat ca thailandezii nu ezita sa faca bilute chiar in fata ta, fara nicio jena.

O data ajunsi la nivelul intermediar, ai in fata un culoar imens si vreo 20 de porti de imbarcare, daca imi aduc bine aminte. Portile sunt asezate precum casele pe o strada dreapta, una in fata alteia. Aici exista si o constructie foarte draguta, pentru rugaciuni, daca am inteles bine. Oricum, am facut cateva poze frumoase acolo.

Mai avem maxim o ora pana la reimbarcare. Ai mei asteapta linistiti pe bancuta, probabil e si ceva oboseala la mijloc. Cristina gaseste intr-o zona alaturata niste calculatoare legate la internet. Am inca un soc. Daca la noi, la Otopeni, tre sa dai vreo 7 euro pentru 15 minute de internet, la Bangkok internetul este gratis pe aeroport.

In sfarsit ne reimbarcam. Trecem de controlul biletelor si o luam pe un gang tip labirint pana ajungem la nivelul de jos si culoarul catre aeronava. Imbarcarea se face dupa acelasi tip. Mai intai familiile cu copii si persoanele care au nevoie de asistenta. Cei de la clasa I au un culoar separat. Urcam in avion si revin in fotoliul de pe care ma ridicasem cu vreo doua ore in urma.

Am plecat din Bangkok la ora 18.00, ora locala, dupa o mini-escala de vreo doua ore. De la Bangkok pana la Sydney am facut noua ore. Zborul s-a desfasurat cam la fel ca Londra - Bangkok, desi cand eram undeva in mijlocul Australiei, pe la Alice Springs, vantul a inceput sa bata cu 215 km/h. Am avut noroc ca batea din spate si astfel avionul a prins viteza, pana la 1.200 de km/h.

Am ajuns la Sydney miercuri, 7 octombrie, la ora 6.40, ora locala, cu vreo 25 de minute mai devreme de cat trebuia. La Bangkok era 2.40, iar la Bucuresti si Londra era … inca marti seara. De la Bucuresti la Sydney am facut, cu tot cu escale, cam 30 de ore. In aceasta perioada de timp eu am apucat sa dorm cam o ora si aia in reprize. In avion aveti diferite programe de entertainment, filme, seriale, muzica, stiri. Oferta e mare, nu grozava, dar mare. Am apucat sa vad Terminator 4 si Marea mahmureala.

Ma asteptam sa am probleme fizice, dar m-am mentinut bine. Recomandare daca va inhamati la un zbor atat de lung: consumati cat mai multe lichide, va garanteaza drumuri mai dese la toaleta si, implicit, ceva miscare.

La Sydney, Cristina si cu mine am avut ceva probleme la controlul actelor, dar mai multe detalii in episodul III.

Urmeaza Sydney III: Raufacatorii, consulatul si Rushcutters Bay

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668

Incursiune in necunoscut: Sydney (I)

Incurajat de comentariile facute de mai multi prieteni vizavi de randurile publicate pe Reporter Virtual, am decis sa explic mai pe larg expeditia noastra in Australia.
Nebunia a inceput undeva la inceputul lunii mai, cand tata, artizanul expeditiei, ne-a anuntat ca exista posibilitatea de a vizita orasul Sydney, un oras situat cam undeva unde se termina harta lumii in partea dreapta.

Bucurosi, eu si Cristina am acceptat sa completam echipa pentru expeditie, desi recunosc si acum ca am avut un pic inima indoita, fiind constient de costurile ce le implica o asemenea expeditie.
Am inceput framantirile cu pasapoartele, eu nu aveam, iar Cristina trebuia sa-si faca unul nou pentru ca cel vechi expirase. A inceput nebunia mail-urilor trimise pentru obtinerea vizelor. Australia nu are nici ambasada si nici consulat in Romania, astfel ca am aplicat online pentru o viza electronica ce este valabila timp de 12 luni si care iti permite sa stai in Australia trei luni, in total, o viza de turist, practic.

Cum necum, australienii ne-au acordat respectivele vize, desi, pentru obtinerea lor, a celor patru vize necesare pentru cei patru componenti ai trupei, am trimis cred peste 20 de mailuri cu diferite dovezi cum ca cel putin unii dintre noi sunt angajati si avem, impreuna, fondurile necesare unei expeditii in Australia. M-a amuzat ca aproape tot timpul comunicam cu persoane diferite, adica ii trimiteam mail Domnului X, primeam raspuns de la Doamna Y, si tot asa.
Ai mei au primit raspunsurile favorabile la aproximativ o luna de la aplicare. Eu si Cristina a trebuit sa mai asteptam cam o luna, sa trimitem mail-uri de verificare si sa fim instiintati ca, de fapt, noua ne-au fost aprobate vizele cam in aceeasi perioada in care ai mei au primit raspunsuri favorabile.

Cam de la mijlocul lunii iulie si pana la inceputul lunii septembrie am cautat solutii pentru transport si cazare, in conditiile in care nu eram siguri ca vom putea fi gazduiti de prietenii de acolo. Pentru transport am cautat preturi cat mai ieftine, mai ales ca eram patru, si am ales, in cele din urma, British Airways, mai ales pentru ca ni s-a parut si o firma destul de sigura. Pentru cazare, desi am selectat mai multe hoteluri de doua sau trei stele, am aflat, in cele din urma, ca putem locui la prietenii de acolo.

Zilele au trecut ca pe nesimtite si a venit momentul plecarii, luni, 5 octombrie, o zi greu de uitat. Cu bagajele facute si cateva facturi platite chiar in dimineata respectiva, am purces spre Aeroportul Otopeni, locul din care s-a dat startul expeditiei.

Am plecat din Bucuresti luni, 5 octombrie, in jur de 17.35, ora Romaniei. Cifre importante, pentru a intelege mai bine ce a insemnat un drum de … 30 de ore. Am plecat spre Londra, Heathrow urma sa fie primul popas in drumul spre Sydney. Zborul spre Londra a durat trei ore si a fost fara probleme. Am ajuns la Londra in jur de 18.35, ora locala, respectiv 20.35 la Bucuresti. Si cum Heathrow are vreo cinci terminale diferite si noi trebuia sa mergem de la T5 la T4, ne-am facut planul in asa fel incat mai intai sa vedem exact locul plecarii de la T4, iar abia apoi sa ne plimbam pe la mult ravnitele magazine duty-free. Nici acum nu pot sa uit cat de linistiti eram noi, in naivitatea noastra, ca T4 este doar un etaj mai jos fata de locul in care ne-a lasat avionul de Bucuresti. De fapt, un etaj mai jos era doar locul din care sa iei autobuzul catre T4. Un autobuz micut, dar de lux, si care ne-a invartit vreo 20 de minute printr-un aeroport care are o suprafata imensa si este delimitat de exterior printr-un gard serios. In fine, am ajuns la Terminalul care trebuia si, in asteptarea anuntarii portii la care trebuie sa ne imbarcam, am zburdat prin magazine si bodegi.

Tata a preferat o bere englezeasca de la mama ei, fetele s-au pierdut prin magazinele cu haine si cosmetice, iar eu am optat, in stilu-mi caracteristic, pentru magazinele cu echipamente sportive si cele cu ziare. La Londra am avut o escala, la dus, de vreo trei ore si jumatate. Urma sa plecam catre Bangkok in jurul orei 22.00, ora Londrei, sau miezul noptii la Bucuresti. Nici acum nu pot sa uit primul produs de duty-free care mi-a iesit in fata la contactul cu aeroportul londonez. Un ceas de vreo 14.000 de … lire sterline. Cat inseamna asta? Pai cam 700 de milioane de lei vechi, pentru cei dintre Dumneavoastra care aveti dare de mana.

Urmeaza Sydney II: Londra – Bangkok – Sydney, un zbor de 21 de ore

Pentru poze: http://www.hi5.com/friend/photos/displayManageAlbum.do?ownerId=18027831&albumId=369449711

http://www.reportervirtual.ro/2009/11/fotoreportaj-din-australia.html

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000027003400#/album.php?aid=39873&id=1275780668